Notă:
Acest text nu este o lucrare de cercetare ştiinţifică, un eseu, o lecţie, sau un instructaj. El conţine doar câteva note de studiu, personale, elaborate de subsemnatul pe timpul parcurgerii unei bibliografii pe care am considerat-o absolut necesară pentru iniţierea mea în unele “taine ale scrisului.”

Concluzionam, în episodul al doilea, că, dacă o poezie poate exista fără versificaţie, nu orice versificaţie este poezie. Subliniam atunci că, o poezie se poate construi şi în „versuri albe”, având asigurat doar fondul poetic şi fără a ţine cont de anumite „canoane” privind structura versurilor.
Dar, dacă autorul îşi propune să scrie o poezie care „să sune” într-un anumit fel, sporind astfel emoţiile cititorului, dacă doreşte ca versurile sale „să cânte” în spiritul mesajului pe care vrea să-l transmită, sau dacă este vorba de o creaţie care, prin definiţie trebuie să aibă o anumită versificaţie, atunci, în mod obligatoriu, el trebuie să respecte regulile prozodiei (ramură a poeticii care studiază componenţa versurilor, în primul rând din punctul de vedere al numărului de silabe, al cantităţii şi calităţii vocalelor din acestea şi al grupării lor în unităţi ritmice).

Versificaţia, aşa cum este ea studiată de prozodie, se referă mai ales la:
- ritm;
- rimă;
- măsură.

În cele ce urmează, ne vom opri la ritm.

1. Definiţie
Ritmul este succesiunea regulată a unor grupe de silabe, numite picioare, fiecare grup sau picior avându-şi accentul său.
- aceasta este definiţia ritmului care se sprijină pe accent, adoptat în epoca noastră şi, în special, în poezia limbilor europene;
- de-a lungul timpului au existat şi alte abordări ale ritmului, care se bazau pe alte elemente, nu pe accent, cum ar fi, spre exemplu, cantitatea, lungimea sau intonaţia cuvintelor.

2. Principalele tipuri de picioare (de ritmuri)
În continuare, pentru a face cât mai accesibile exemplele pe care le voi da, toate cuvintele din versurile exemplificate vor fi despărţite în silabe, iar silabele accentuate vor fi scrise cu majuscule.

a) troheul este piciorul de două silabe, din care prima e accentuată, iar a doua fără accent (ritmul „trohaic”)
- este propriu versificaţiei populare române;
- ex. „CO-dru-LE, co-DRU-ţu-LE, / CE mai FACI, dră-GU-ţu-LE?”
b) iambul este piciorul de două silabe, în care accentul cade pe cea de a doua, prima fiind neaccentuată (ritmul „iambic”)
- este cel mai întâlnit în poezia franceză, germană şi italiană, de unde a fost preluat şi în literatura română;
- ex. „pe LÂN-gă PLO-pii FĂ-ră SOŢ / a-DE-sea AM tre-CUT”
c) dactilul este piciorul de trei silabe, în care accentul cade pe prima (ritmul „dactilic”)
- ex. „MIH-nea în CA-le-că / CA- lul lui TRO-po-tă”
d) amfibrahul este piciorul de trei silabe, în care accentul cade pe silaba din mijloc (ritmul amfibrahic”)
- ex. „frun-ZIŞ al pă-DU-rii bă-TRÂ-ne / doi-NEŞTI, o to-VA-răş al MEU”
e) anapestul este piciorul de trei silabe, în care accentul cade pe ultima din cele trei silabe (ritmul „anapestic”)
- ex.: „pe-o că-RA-re um-BRI-tă ză-CEA / o săr-MA-nă ga-ROA-fă pier-DU-tă”
f) peonul este piciorul de patru silabe şi poate fi de patru feluri: primar, secundar, terţiar şi cuaternar, după silaba pe care cade accentul (ritmul „peonic primar”, ritmul „peonic secundar”, ritmul „peonic terţiar” şi ritmul „peonic cuaternar”)
- ex. de ritm peonic primar „SU-fle-tul cu-PRINS de în-cân-TA-re ne-sfâr-ŞI-tă / ZBOA-ră pes-te ZĂ-ri-le al-BAS-tre”

De menţionat (se observă şi în exemplele de mai sus) că ultimul picior din vers poate fi incomplet, cu condiţia ca versul cu care rimează să aibă aceeaşi structură (asupra acestui aspect voi reveni când vom discuta despre măsură).

Bineînţeles că, pentru o versificaţie ideală, este importantă nu numai respectarea din punct de vedere tehnic a regulilor ritmului, prezentate mai sus, dar şi alegerea tipului de ritm, funcţie de tonalitatea afectivă şi de mesajul din conţinutul versurilor. De asemenea, pentru unele creaţii, foarte bine ar fi ca în acestea să se respecte nu numai accentul silabelor în cuvinte, dar chiar şi accentuarea cuvintelor în frază.

În episodul următor m-am gândit să tratez, pe scurt câteva aspecte ale imperfecţiunii ritmului, cu opriri la accent, la despărţirea în silabe, la cezură şi la măsură.

Precizare:
În alcătuirea materialului de mai sus s-a folosit ca bibliografie lucrarea ”Iniţiere în poetică” de Eugeniu Speranţia, Editura Albatros, 1972