| = punctul de vedere al diabeticului | Robert Mîndroiu [27.Jul.05 22:17] |
| Este ceea ce as numi o poezie "impusa" (mai bine zis autoimpusa), a celui care vrea sa scrie ceva fara a mai astepta inspiratia(ori talentul). Poemul incepe bine, dar a doua fraza e deja in plus, "sforile trupului meu" imi pare o lingura cu dulceata intinsa catre un diabetic. Apoi "o umbră albă cu mii de alte umbre în ea." mi se pare oarecum ciudat, nu prea imi sugereaza nici o imagine (pentru ca nu pot vedea umbre in umbre, poate doar plasticizand si spunand ceva de genul umbra toporului in umbra copacului, umbra sangelui in umbra mainilor mele,etc.) Expresia "omul nu mai are gat" este putin comica in sensul negativ; de ce gat? Ultimele doua fragmente au insa ceva acolo, e o stare bine redata, de diagnostic al existentei in sine intr-o lume in continua schimbare. "Ridic în aer iluziile ca pe niște zmeie multicolore" este inceputul care ma face sa cred ca exista un potential poetic mare al carui punct de maxim nu l-ai atins inca. | |
| = insulină rapidă | ioana cheregi crișan [28.Jul.05 01:47] |
| Robert, nimic nu mă sperie mai mult ca o hiperglicemie...de aceea vin la ora asta să-ți spun: da, ai dreptate. așa se întâmplă deseori când scrii jurnal. consemnezi niște fapte sau impresii, emoții... poate să pară hilar, dar crede-mă nu este. chestia aia cu brancardierul e adevărată. omul și-a rupt gâtul. iar cea cu cearșaful e iarăși tristă de tot. ce vezi când te ascunzi sub un cearșaf alb? încearcă. în rest, da. așa e. sau chiar mai rău...poate că l-am depășit și nici n-am știut când :) | |