Comentariile membrilor:

 =  într-o bună tradiție patafizică
rechesan gheorghe
[17.Feb.10 10:09]
Povestea e hazoasă și pitoresc de absurdă...f.f.tare musteața lui Jean-Luc, al naibii păr pubian trendy; o schiță patafizică, în buna tradiție Vian+Urmuz despre cum ajungem să ne părăsească mustățile

 =  ***
Antrei Kranich
[18.Feb.10 17:10]
pe mine cam la pataniile nasului fugit de acasa, al lui gogol, m-a dus cu gandul.
asa cum ziceam si altadata, te prinde bine stilul asta.

A

 =  foarte glumeț text... frumos
andreea cesarean
[26.Feb.10 21:44]
e foarte glumeț textul, cand am inceput să citesc eram sigur că vei sfarși prin a o prezenta pe prietena ta doamna mustată, dar se pare că m-am inselat. am citit pe răsuflate fiind foarte curioasă de sfarsit. mă asteptam sincer la un hapy end, dar se pare că a fost hapy doar pt mustață...fain, chiar mi-a plăcut

 =  Nu e Gogol, mai degrabă Boris Vian
Dan Norea
[27.Feb.10 01:04]
De ce ? Pentru că la Gogol, nasul era un fenomen singular și anormal, pe când la Boris Vian dimpotrivă, personalizarea diverselor lucruri e cât se poate de firească. La fel e și aici, unde o mustață și un păr pubian stau la masă pe o terasă, fără să pară că încalcă legile naturii.
Diferența o face umorul, care aici străbate printre rânduri. Autorul, ce-i drept, are cu ce să se laude!
:)

 =  eu, zău!, sunt de părere că e ca-n Pirandello...
Adrian Firica
[27.Feb.10 02:21]
aaa, autorul și mustața lui nu contează nici cât negrul de sub unghie; însă contează... opinia publică și, mai ales, efectele.

unul, Luigi Pirandello, zice cam așa în "Unul, nici unul, și o sută de mii":


“...
Pentru moment m-am gândit numai la trup și cum prietenul continua să stea în fața mea cu un aer de bănuială batjocoritoare, l-am întrebat, ca să mă răzbun, dacă el, la rândul lui, știa că avea pe bărbie o gropiță care i-o diviza în două părți nu tocmai egale: una mai reliefată aici, una mai adâncită dincolo.
— Eu? Cum așa? a exclamat prietenul meu. Am gropița aici, știu, dar nu cum zici tu.
— Să intrăm aici, la frizer, și o să vezi, i-am propus pe loc.
Când el, intrând la frizer, și-a dat seama cu uimire de defect și a recunoscut că era adevărat, a vrut să-și ascundă supărarea. A spus că, în fond, era un fleac.
Ei da, un fleac. Totuși am văzut, urmărindu-l de departe, că s-a oprit întâi în fața unei vitrine, apoi încă o dată, mai încolo, în fața alteia; și, mai încolo, încă o dată și pentru mai multă vreme, a treia oară, în fața unui gemuleț, pentru a-și examina bărbia. Și sunt sigur că, imediat ce a ajuns acasă, a dat fuga să-și vadă, în oglindă, mai bine, noua înfățișare cu defectul ei. Și n-am nici cea mai mică îndoială că, fie pentru a se răzbuna, fie pentru a continua o glumă care i se părea că merită să fie răspândită, după ce l-a întrebat pe vreun prieten al său (cum l-am întrebat eu pe el) dacă a observat defectul ce-l avea la bărbie, a descoperit cine știe ce alt defect, la frunte sau la gură, al prietenului său, care, la rândul lui... da, da!... aș putea să jur că, timp de mai multe zile, în nobila urbe Richieri am văzut (dacă n-a fost totul în închipuirea mea) un număr impresionant de cetățeni trecând de la o vitrină la alta, oprindu-se în fața fiecăreia și examinându-și, care un pomet, care coada ochiului, care lobul urechii sau nările. Și, chiar după o săptămână, un oarecare tip s-a oprit în fața mea, cu un aer rătăcit, ca să mă întrebe dacă era adevărat că, de câte ori începea să vorbească, își strângea, fără să-și dea seama, pleoapa stângă.
— Da, dragul meu, i-am răspuns precipitat. Și eu, vezi? Nasul îmi atârnă spre dreapta, dar știu asta singur; nu e nevoie să mi-o spui tu. Și sprâncenele? Ca niște accente circumflexe! Urechile, aici, privește, una mai în afară decât cealaltă. Și aici, mâinile: plate, nu? Și articulația strâmbă a degetului mic, și picioarele? Ãsta, ăsta de-aici, ți se pare că e ca ăstălalt? Nu, așa-i? Dar știu asta singur și nu e nevoie să mi-o spui tu. Cu bine.
L-am lăsat acolo și am șters-o. După doi pași, l-am auzit că mă strigă.
— Ps!
Foarte calm, cu degetul, mă chema spre el ca să mă întrebe:
— Dacă nu te superi, mama ta n-a mai avut alți copii după tine?
— Nu: nici înainte, și nici după, i-am răspuns. Singur la părinți. De ce?
— Fiindcă, mi-a spus, dacă mama ta ar mai fi avut un copil, acesta ar fi fost, în mod sigur, tot băiat.
— A, da? De unde știi?
— Uite: femeile din popor spun că, atunci când unui nou-născut părul i se termină la ceafă într-o codiță ca a ta, următorul născut va fi băiat.
Mi-am dus o mână la ceafă și, cu un rânjet înghețat, l-am întrebat:
— A, am o... cum ai zis?
Și el:
— Codiță, dragul meu, i se zice la Richieri.
...”




Nu sunt permise comentarii(texte) anonime!
Pentru a înscrie comentarii(texte)
trebuie să te înscrii şi să te autentifici.

Înapoi !