| + cerul ținea lumina dintr-odată mama a zis nu plânge | alice drogoreanu [15.Feb.11 16:22] |
| e un poem curat și frumos. despre zilele cu căldura aia omenească = familie. aproape singurul lucru care ne ține pe aici oarecum întregi, oarecum vii. un sumum de noi și ceilalți, de gesturi și de întâmplări. am niște amendamente: aici "bunicul a adus râșnița din metal strălucind " încarci degeaba cu strălucind, e metal, strălucește. mai ales că ai mai sus soarele exploda - se înțelege că e o zi luminoasă. apoi cartușele care vine după ceștile și sună aiurea, poate e mai bine cartușe. și cred că finalul e doar ăsta : cerul ținea lumina dintr-odată mama a zis nu plânge.(întreg poemul lasă gustul unei familii îmbrățișate) app de final. că-mi place în mod deosebit. dacă îmi dai acordul îl voi folosi ca titlu pentru o fotografie. cândva. | |
| = . | nica mădălina [15.Feb.11 16:28] |
| alice, de data asta nu ma mai abtin. summum inseamna altceva decat suma, cum ai mai folosit si la mine candva. cand nu stii latina, arat-o si tu sub texte vai de capul lor. asa e pacat, zau. despre text acum: e labartat ca asezare, dar o face din nevoia de expulzare. la rece, decupat mai atent, s-ar mai putea scutura de burti precum repetitile scapate din frau, care taie din tremurul pe care se mizeaza. | |
| = . | nica mădălina [15.Feb.11 16:39] |
| cand am zis repetitii ma refeream la excesul de galben si la acel a. primul da impresia de cautare a unui refren, iar a-ul de cautare de ritm. iar asta opreste textul, ii fura din credibilitate, pentru ca se simte autorul ce lucreaza in el tocmai cand vrea sa transmita o pierdere totala in ceea ce textul evoca. | |
| = *cu 2m | alice drogoreanu [15.Feb.11 17:13] |
| nivel maxim de [noi&ceilalți]. gradul cel mai înalt de ăsta e sensul folosit de mine, mădălina. sau poate doar mă doare f tare capu' azi și nu se înțelege ce vreau să spun. | |
| = ”Într-o zi toți vom fi acasă și ne vom îmbrățișa”... | Raul Dorin Vasile But [16.Feb.11 12:21] |
| Un text minunat! M-a transpus în vremea copilăriei, când totul era viu, nu doar amintire... Plin de liniște și durere, în același timp, o simfonie de gânduri curate adunate în cuvinte pornite din trăiri, din inimă... ”Într-o zi toți vom fi acasă și ne vom îmbrățișa”... Dumnezeu să Vă dea timp de scris, că har aveți destul! Cu prețuire, Pr. Raul Vasile But | |
| = Alice | raluca sandor [16.Feb.11 12:21] |
| multumesc pentru aprecieri . Cu toate ca nu-mi sta in obicei sa comentez...cometariile pe textele mele de data asta simt nevoia unor precizari: "stralucind" nu se referea la metal cat la "mama"de aici si asezarea in vers. Si, cu toate ca nu conteaza, nu toate metalele stralucesc:) Apoi-"soarele exploda"nu are a face ca era o zi luminoasa, ci cu faptul ca bunicul a scos oglinda. Era o imagine flash.Inevitabil am avut alt ritm interior in scrierea textului astuia decat poate aparea in cel ce il recepteaza nu e problema. Cat despre fotografie...mi-ar placea sa o vad cand o vei face si sigur ca poti folosi pt ea ceva de aici. Iti multumesc din nou pt semn si te mai astept | |
| = tux | Cristina Sirion [17.Feb.11 00:30] |
| poezie e din registrul celor care (pentru mine) stralucesc pur si simplu. e foarte vizuala, as zice ca era inevitabil sa fie recomandata. nu-mi place mirosul de cafea, pare ca o banalizeaza, desi realizez ca se potriveste in context. dupa amiaza ca un caine imi pare foarte cunoscuta, e ca si cum fara a fi preluata de undeva, s-a mai spus totusi ceva asemanator. cred ca sunt multe comparatii cu caini, spinari de caini, samd. sunt convinsa ca si eu am avut cainele meu cel putin o data. in concluzie, pare ca sta intr-o stare de echilibru. | |
| = cristina | raluca sandor [17.Feb.11 10:06] |
| sunt convinsa ca s-a mai facut, s-a mai spus...dupa amiaza aia a existat si cainele era mare cu un spate lat :)poate ca sunt multi caini si fiecare il intalneste pe al lui fara sa constientizeze ca seamana cu alti o mie ai altora ;). multumesc pt cuvintele tale faine. ma bucur ca ti s-a parut ok textul. sper sa revii... | |
| = lumina: cel mai mic numitor comun (c.m.m.n.c.) | serban georgescu? [07.Mar.11 12:18] |
| pentru emotia brusca, neasteptata si luminoasa pe care mi-a oferit-o acest poem (asemanatoare poate cu cea dinaintea Judecatii de Apoi, desi, evident, nu putem inca sti exact ce si cum - n.r.) as vrea sa ofer aici, la schimb, in dispretul profund al vorbirii coerente si argumentarii logice, comparatia la fel de brusca, de neasteptata (desi poate nu la fel de luminoasa) pe care am facut-o aseara, in timp ce citeam, intre minunata descriere pe care Flaubert o face ultimelor imagini pe care le receptioneaza in constiinta dna Bovary inainte de a lua decizia sinuciderii ("Dintr-o data i se paru ca niste globuri de foc se sparg in aer, ca niste gloante care explodeaza cand cad si se invartesc si se invartesc pentru ca, pana la urma, sa se topeasca in zapada. In fiecare dintre aceste globuri aparea figura lui Rodolphe. Se inmulteau si se apropiau, dispareau in ea; totul disparea") si acest fragment din invocatia pe care Nichita Stanescu o face impotriva bisericii din propriul sau vis: "Usa lata a altarului, incepand sa se deschida s-a reinchis. Nenumarate mari globuri, care in loc de filament aveau capete de copii pistruiati, s-au aprins. Cu o durere a luminii care nega strigatul si mistuindu-se in raza, capetele de copii pistruiati dinlauntrul becurilor se stingeau luminandu-ma". de analizat, poate nu acum. multumesc | |
| = D-le georgescu | raluca sandor [07.Mar.11 19:54] |
| este foarte plăcut să citesc comentariul dvs. de fapt orice opinie asupra oricarui text din cele postate mă bucură, cu atât mai mult cu cât am impresia că aceia care încă mai citesc poezie constituie o nișă din ce în ce mai îngustă. Mulțumesc de semn. | |