| + cred că | Vasile Munteanu [18.Nov.11 21:02] |
sunt mici amănunte pe care le-ai putea revedea (exemple legate exclusiv de păianjen: în s1, păianjenul construiește "casă cu mai multe camere, de fapt vilă", în s2 - "un alt etaj", în s3 - îți rămâne "un subsol", în s4 - "te ține în casa lui" (cred că puteai pur și simplu să spui că ai decis să îl ucizi, este clar de ce) sau, mă opresc la acestea numai, "fierul forjat" din s finală, care, de fapt, este fier-beton (folosit la armătură); sau unele mici construcții care, indiferent de ce crezi, nu e bine să devină "notă personală, de genul: "din ce în ce mai rar, mai rămîne". mă rog, cum spuneam sunt amănunte care nu impietează esența întregului; care, așa cum îți citesc eu textele, ar putea fi catalogate (dacă-mi permiți forțarea definirii) printr-o anume formă de antropologie anatomică; nu numai că amintește de ritualuri primitive (de exemplu, în acest text, sulița aceea petrecută prin sfârcuri), sau sexualitatea (de multe ori exagerbată, dar cu pronunțată nuanță a descifrării esteticului din act) din atâtea alte texte); în definitiv, cred că tocmai stângăciile ne definesc "umanitatea" și că "șovăiala" (sunt conștient de riscurile la care mă expun o astfel de afirmație) este cu adevărat o predispoziție a spiritualității; pentru că numai astfel putem ajunge la această "rugă"-ciune a negării de sine: "du-mă-n ispită"; un astfel de spirit nu suportă mediocritatea, preferă să se autoexpună; preferă non-existența (anularea prin închinare în fața subiectului ispititor) decât neputința înfrânării. ca în atâtea alte ocazii, nu spun că am evidențiat esența textului, ci doar am redat ceea ce am putea numi aspectul principal al punctului meu de vedere; sau că aprecierea mea îl face mai valoros (după cum nu am crezut niciodată la alte texte că dacă nu sunt pe gustul meu sunt lipsite de valoare - precizez acest lucru pentru că simt că în ultimul timp amândoi am luat din ce în ce mai personal aceste simple opinii); în plus, am avut o intervenție similară, dar mai consistentă la "Diateza învinsului" (pentru care, cu scuzele de rigoare, te felicit aici), unde comentariul s-a pierdut înainte de a fi postat (banalele întreruperi de energie electrică din sec xxi...) și nu am mai găsit nici timpul, nici energia necesare de a-l reface. un cititor, Vasile Munteanu | |
| = Ne e frică să întinerim de parcă nu știm că putem! | florian abel [19.Nov.11 09:50] |
| Conștient sau nu, întreaga construcție are capitala într-un vers, care face toată poezia: "un paianjen e vârsta în care sînt prins", restul e cădere în imagini, în amintiri, în stări, de regret, de elenuri stopate, de repulsie, toate stârnite de obiectele și salturile din timpul întregii vieți, obiecte contopite cu carnea, cu oasele, sentimentul inerției este copleșitor prin întinderea pânzei peste tot ce nu se mai face dar și peste ce a fost făcut, "aveam multe lucruri de reparat...și un telescop...și-n piept aveam un observator astronomic" - aici văd lucrurile din copilărie, parcă niciodată nu reușim să le terminăm, prea iute întinde senectutea un braț zbârcit prin tinerețea noastră sufocând copilul, care rămâne cu acel observator astronomic în suflet, nereușind să-l înalțe spre cer. "despre sînii ei îmi aduc aminte că miroseau a uimire și răsărit iar gustul acela de vișină coaptă e tot ce mi-a mai rămas". superbă metaforă, "a uimire și răsărit", cuvinte care caracterizeză momentul, metafora vine din stare. O altă reușită, originală și cu mare forță de sugestie, " bătăturile astea luate de pe clanța ușii ce dă într-un zid alb, lipit pe locul unde-a fost odată intrarea-n castel" versuri care spun singure totul. un poem izbutit, în care oricine își regăsește inerția, neîmplinirile și zvâcnetul. F. | |
| = vasile, florian, | Leonard Ancuta [19.Nov.11 15:58] |
| va multumesc pentru aprecieri, ma bucur ca acest text v-a transmis cate ceva. dupa cum e cunoscut, abia peste ceva timp, dupa ce se mai asaza o sa revin asupra lui. pana atunci ma bucur insa ca ati gasit cate ceva ceva de pastrat de aici. | |