| = . | nica mădălina [09.Feb.13 17:38] |
| nu ma pot abtine să nu remarc cum intr un text care curge frumos, simplu si care se refera la sensuri mai degarab intuite decat pretins intelese, cum se ntampla in alte texte ale autorului care texte, din cauza asta, au un aer scortos si emfatic, cum intr un asemenea text, ce constituie, in opinia mea, o evolutie raportat la tendintele de explicitare si filozofare din alte texte de pe aceeasi pagina, inca se pastreaza atat incercari fortate de umor si insertii de savantlac, gen mos spaimos plus paranteza care l urmeaza, cat si imagini ce se doresc cu impact - si ar avea impact, daca nu ar fi bagate acolo cuvinte mari care anuleaza forta imaginii - ma refer aici la crusta moale a singurătății în gamela plină de sentimentele noastre. si ce cauta, ma intreb, unchiul Tom? de ce e nevoie de referirea la coliba lui, intr o incercare de intertextualitate, cand chilia cu care ncepe poemul e atat, dar atat de simpla, personala si frumoasa (motiv pentru care mie uneia imi transmite cu mult mai mult decat orice referire la colibe prezente in cultura literara)? | |
| = . | George Pașa [09.Feb.13 18:14] |
| Sigur, Mădălina, inserțiile acelea au venit mai întâi, din "pregătirea tonului", și au rămas acolo, cam neinspirat, dar nu din "scorțoșenie" sau emfază. Probabil că voi modifica în manuscris, lăsând doar "crusta moale a singurătății" și chestia cu "spăimoșul", care ține de stilul meu, fie că este neagreat de alții. Mă bucur că ți-a plăcut ideea cu acea colibă, care vine dintr-un text mai vechi, la fel de simplu, dar cu un alt imaginar, în ansamblu. E un text scris chiar la prima mână, de aceea cred că este firesc să ami aibă și "aluviuni". | |
| = . | nica mădălina [09.Feb.13 18:20] |
| mi a placut chilia, nu coliba lui Tom, tocami asta spuneam. plus ca acea chilie are o muzica aparte in contextului jocului chilie cochilie, p ecare Tom si coliba lui le strica. in ce priuveste insertile care tin de stilul dvs. despre care spuneti ca e neagreat, poate nu e chiar asa sarit de pe fix sa va spun ca daca v ati gandi de ce nu s agreate, mai ales cand vi se spune de ce cum a fost cazul meu daca v ati gandi, spun poate ati realiza ca stilul dvs. presupune si alte lucruri, chiar valoroase care tin de amprenta personala. iar nevoia de a face o gluma, prin jocuri de cuvinte sau altfel, nu s ejustifica atat de des in texte, mai ales cand ele vorbesc foarte frumos despre lucruri. | |
| = frumos, poemul! | Vasile Mihalache [09.Feb.13 20:24] |
| "În numele iubirii noastre, am clădit o chilie mică, să avem permanent magnolii pe masă, ah! magnoliile...crusta moale a singurătății" și "Când vom ajunge la poalele smereniei, doar atunci vom ști că oriunde ți s-ar fixa privirea, vezi, dintr-odată, și pământul, și cerul." Iar între ele multe lucruri personale transpar cu sfială: "Și-atunci, chilia devine un palat de cleștar albastru, cu magnolii pe masă, maci, tuberoze și alte cele; între flori nu se veștejește dragostea noastră, pe tavan, umbrele ne-amintesc de lumină." | |
| = credo | Nache Mamier Angela [09.Feb.13 20:39] |
| Aceasta parte mi se pare mai bine construita,e un poem mistic,religios,sinceritatea nu poate fi pusa la îndoiala în acest context,nici prea multe sfaturi personal nu cred ca "smerenia" duce la paradis ,ar fi prea simplu deci mi-au placut aceste versuri,ca si cum poemul a atins "viteza de craoziera " abia de pe la mijloc: "doar magnoliile ar mai putea glăsui despre neputință și pierdere”. De-acum, ne-am strâns în cochilie – melci pierduți pe cărare în calea pașilor apăsați, de nu cumva ne vor strivi, mai înainte, vremurile și-n amintirea altora vom fi doar grăunțe care-au visat să încolțească la vreme. Cum n-am putut să ne stingem de tineri, am lăsat steagurile să fluture-n voie, cine știe ce vânt cumsecade le-ndreaptă spre soare, sulițe ascuțite s-atingă zone prealuminate, orizontul în care se scaldă verdele să devină albastru când lacrima se topește în roșul iubirii. Și-atunci, chilia devine un palat de cleștar albastru, cu magnolii pe masă, maci, tuberoze și alte cele; între flori nu se veștejește dragostea noastră, pe tavan, umbrele ne-amintesc de lumină. Dar noi n-avem spaime acum, nici prea multe certitudini; nu privim în pământ, deși pe sus pare să nu mai zboare vreun înger. Când vom ajunge la poalele smereniei, doar atunci vom ști că oriunde ți s-ar fixa privirea, vezi, dintr-odată, și pământul, și cerul." se simte "l'âme slave" în atmosfera generala a poemului(deja din titlu...) ultimul vers mi-a atras atentia,are amplitudine, un fel de loc geometric al tuturor reflectiilor anterioare | |
| = "Dar noi n-avem spaime acum, nici prea multe certitudini" | George Pașa [09.Feb.13 20:40] |
| Uneori nu reușim să ne dozăm cât mai bine stările sau inspirația se diminuează și cădem fie în "sclipiri" raționaliste sau în broderii textualiste. Am recitit de mai multe ori să văd ce impietează asupra unui mesaj care s-a dorit, în mare parte, duios. De aceea sunt de acord că nu își au loc "jongleriile" lingvistice aici sau nu în maniera aceasta. Chestia aceea cu unchiul Tom se poate scoate, fără a modifica nimic în versurile alăturate. Acolo unde am vorbit de spăimoș si mocofanți e necesară, însă, o rescriere. Să vedem dacă voi găsi starea necesară. De chilie doream să spun mai înainte, dar am scris altceva. Vasile, sigur că acolo ar fi miza textului, chiar cu versurile acelea pe care le-ai văzut puțin altfel. În concluzie, despre mocofanți și spăimoși pot vorbi în altă poezie. | |
| = la fără un sfert din 12:21 (pion e4, gambitul regelui) | Ioan-Mircea Popovici [09.Feb.13 22:00] |
| întorc din ecou un tablou "cine știe ce vânt cumsecade le-ndreaptă spre soare, sulițe ascuțite s-atingă zone prealuminate, orizontul în care se scaldă verdele să devină albastru când lacrima se topește în roșul iubirii. Și-atunci, chilia devine un palat de cleștar albastru, cu magnolii pe masă, maci, tuberoze și alte cele;" mergi unde te poartă inima e verde azi lacul albastru utima licorna privirea lui Orpheu seminu semida semizeu eu,tu si Ovidiu la fără un sfert din 12:21 pe oul de aur semn nou nevazut | |
| = Poemul meu de ieri vs cel de azi | George Pașa [10.Feb.13 18:48] |
| Am scos versurile acelea cu spăimoșul și cu mocofantele, iar textul urmează,zic eu, același registru stilistic. Îți mulțumesc, Mădălina, pentru sugestiile binevenite; Eugeniei, pentru recomandare, și sistemului, fiindcă nu i-a luat steaua roșie. Domană Mamier, cred și eu că are ceva din sufletul slav (poate că am și ceva sânge rusesc, după cum spun unele povești legate de numele meu, chiar dacă eu mă consider român și iubesc acest popor). Sunteți a doua pesoană, după criticul literar Ieronim Tătaru, care găsește în poemele mele misticul și religiosul. Poate mai sunt și alții, am uitat eu. Vă mulțumesc. Ioan-Mircea, parcă mi-ai sugerat că am încurcat acele combinații de culori. Roșu și albastru, da, merge spre verde. Îți mulțumesc pentru semnul acela. Cred că l-am văzut. | |
| = Er. | George Pașa [10.Feb.13 21:32] |
| "doamnă", "persoana", iar în final, reformulez: Da, roșu și albastru, o combinație care merge spre verde". de fapt, așa am vrut să se înțeleagă, dar dădea impresia (și chiar era) de dezacord. | |
| = Poem nouăzecist | Liviu-Ioan Muresan [11.Feb.13 21:10] |
| prin definire. Dar ce sînt eu, critic? Nu. Doar că poemele lui Ion Mureșan se zăresc peste toate criticile. Iar poemele lui George Pașa nu. Și ce frumos s-ar citi și reiciti și recita acesta. "În numele iubirii noastre, am clădit o chilie mică, să avem permanent magnolii pe masă, ah! magnoliile care mi-au secerat avântul, pe când se-așternea crusta moale a singurătății." E bizară neaplecarea pe ceea ce rezistă, va rezista tocmai datorită neplecării. Va zice unul (școlar) păi cu Pașa acesta nu avem nici o relaționare? Va zice una (tovarășa) da, cu Pașa relaționarea e firească precum respirația. Și Pașa va fi doar citat de către contemporani: "Când vom ajunge la poalele smereniei, doar atunci vom ști că oriunde ți s-ar fixa privirea, vezi, dintr-odată, și pământul, și cerul." | |
| = Da, nu neg, sunt nouăzecist | George Pașa [12.Feb.13 10:38] |
| Dragă Liviu, păi văd că este citită poezia aceasta, chiar de către contemporani. Fiecare poet și fiecare poezie are destinul său. Ceea ce este bun răzbate până la urmă, dincolo de cât de vizibil este. Ion Muresan este Ion Mureșan, iar eu sunt eu. | |
| = . | George Pașa [12.Feb.13 10:43] |
| "Fiecare poet are destinul său; fiecare poezie, de asemenea". Mă bucură faptul că ai găsit ceva citibil și recitabil aici. | |
| = vedere | Diana Caragiu [05.Apr.13 18:40] |
| rog Editorii să îmi treaca la Offtopic comentariul precedent, am apasat din greseala pe tasta Enter inainte sa apuc sa il scriu. voiam sa spun ca mi-a placut curgerea reflexiva, atmosfera, si mi-au placut indeosebi versurile Cum n-am putut să ne stingem de tineri, am lăsat steagurile să fluture-n voie | |
| = . | George Pașa [07.Apr.13 18:13] |
| Mulțumesc, Diana Caragiu, pentru lectură și semn. | |