| = Și, totuși, un gen aparte de asceză! | Daniela Luminita Teleoaca [19.Nov.19 17:07] |
| La Cioran este această voluptate a nefericirii, definibilă în ultimă instanță în termenii masochismului și, implicit, ieșind de sub incidența normalității (imediate). Nu cred însă că s-ar putea spune foarte exact în ce măsură el a... optat pentru acest modus vivendi, în ce măsură inclusiv în cazul său s-a verificat acel implacabil al destinului?! Totuși, da, o încăpățânare în negativ trebuie să fi existat la modul cel mai obiectiv. Cioran era... semn de foc, mai mult, era semnul de foc conotat cu gradul maxim de obstinație, adică Berbec! Atunci, în cazul lui, dimensiunea aceasta, în fapt solară, a fost aservită experimentării paroxistice în aria negativului. Este (mai) greu până aluneci pe o pantă sau alta, apoi urcușul vs coborâșul se desfășoară vertiginos, liberul-arbitru nemaifiind – cred – prea puternic. Asta mai ales în contextul unor pasiuni negative, al unor patimi care, efectiv, te modelează după bunul = răul plac! Un destin ca al lui Cioran te face să exclami încă o dată: Doamne, ține-mă alături de tine!!! Cine știe dacă Cioran însuși, în mare intimitate, nu va fi rostit astfel de invocații?! Trist este nu numai că acest filosof, dar în primul rând om, nu a știut = nu a (mai) putut (?!) să lase o portiță deschisă către Divinitate, dar și faptul că nici măcar iubirea unei femei nu l-a putut salva! Egoism, narcisism (da, narcisism!), mizantropie cât încape, luciditate in extremis?! Eu receptez și un gen aparte de asceză, o asceză sui-generis, care nu este însă relevantă din perspectivă creștină, ba dimpotrivă, o astfel de opțiune este trecută la „hybris”, fiind un gen de mortificare care face tabula rasa de Creator, or,.. creația... Poate că sunt unele detalii biografice, apte să explice această atitudine nihilistă!? Poate un cod genetic?! Poate un destin care musai trebuia împlinit ca atare?! Poate o încăpățânare bolnavă, convertită în propriul idol... într-un moment de slăbiciune maximă?! Și mă întreb cum ar fi arătat opera filosofică,... cum, mai ales, viața propriu-zisă dacă o femeie ar fi avut de purtat acest destin?! Destin trist de tot încheiat, cu blestemul maladiei Alzheimer... (Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Cioran nu ar fi avut cuvântul la îndemână?!) De pierderea rațiunii Cioran, „lucidul”, se temuse o viață... De aceea el scria scria scria; „se consola” reamintindu-și constant virtuțile unei existențe duse într-o stare permanentă de veghe . Dar suntem oameni! Deși contravine ontologiei și moralei religioase / creștine (dar nu în totalitate: de pildă, câți sfinți nu au propovăduit virtuțile trezviei, ale neîncetatei stări de veghe?), eu continui să văd destinul acestui om ca pe o expresie a unei asceze aparte. De aceea îl înțeleg. Și-l respect. | |