| = și ți se fac dragostele pietre-ntunecate | Livia Ștefan [21.Nov.05 00:17] |
| ea lasă la întâmplare doar urme de sine - ce mai contează... Ela, draga mea, undeva, unde noaptea ne așteaptă să ne strângă pe fiecare la piept, unde dragostele sunt doar umbre ale mireselor pământului, ajung, pe neînduplecate drumuri, și pașii noștri. Mi-au venit acum în minte versurile lui Labiș:" Știu eu, mama și-a zis că mă nasc într-o zodie bună/Plinului pântec așa îi cânta într-o noapte cu lună" și, prin dureroasa noastră prezență prin lume, poate cineva o să înțeleagă mai bine ca noi înșine "tropotul lung și mereu al galopului meu". Cu jurnalul deschis pe genunchi, ea își cheamă fiecare toamnă ca și cum... De pe aceeași lungime de undă, încă nedefazată, eu te îmbrățișez | |
| = Livia | Ela Victoria Luca [21.Nov.05 00:47] |
| Dinspre toate cele ce ne dau rostul, uneori născutele sau nenăscutele sunt pietre-ntunecate. Și când rostul se face nerost, îl simți până-n rărunchi, chiar dacă ți se spune că pe lume așa e de când omul. Îți mulțumesc pentru semnul de Labiș. Cât despre cumpănă, e semnul nostru. Și simt că ești aproape. Citesc. Ce mai contează culoarea pe care o purtăm când acolo undeva neîntregirea își spune cuvântul? Ela | |
| = Fiecare celula de suflet are cetatea sa si drumul sau specific catre undeva | razvan rachieriu [21.Nov.05 16:23] |
| Noaptea să fie bărbat, unde să-ți lași teama nelămurită și obsesiile frământate de mâini masculine, iar ziua să fie femeie , pe care să o porți ca pe un ruj pe buzele lumii tale. Să adormi într-o vioară, cu arcușul gândului tău cântând melodia sensibilității tale. “Cuvintele nu mai ascultă luminile” din tine, cerând “dezlegare la plecări pentru totdeauna”. “Fiecare celulă de suflet” are cetatea sa și drumul specific către undeva, ca o fâșie de suflet ce lasă “urme de sine” și de sânge, uneori căzând în gropile singurătății. | |
| = Răzvan | Ela Victoria Luca [21.Nov.05 18:16] |
| De adormirea într-o vioară tare mi se face dor uneori, de legământul lemnului și toaca cea cea care vestește mi-e tăcere. Și când urmele de sine rămân vântului, te lași în pragul porții spre a vedea cum vine alt timp. Mulțumesc pentru apropierea de cuvânt. Ela | |
| = Nu Întunericului | Alina Livia Lazăr [21.Nov.05 22:23] |
| Dana, Rostul nu se face nerost, așa cum Lumina, aceea reală, nu pălește niciodată. Arde asemeni flăcării olimpice pe toată durata desfășurării întrecerilor sângelui. Oho. Și dacă se micșorează înainte de venirea zorilor, nu, nu se va lăsa întuneric în nici o odaie a sufletului, nu, pur și simplu e interzis. Căci farurile acelea imense ale sufletului netrucat și deschis, ale curățeniei, lumina-vor până la venirea zorilor. Nu, Dana, luminile nu se sting una câte una când se stinge o lumină. E doar o părere. Dumnezeu aprinde cu bricheta lui Zippo în fiecare dintre noi stelele făcliile farurile. Numai să avem noi ochiul întors către interior ca să VEDEM. prietenesc, li | |
| = A-Li-Na | Ela Victoria Luca [21.Nov.05 23:58] |
| și acea Lumină este aprinsă rămâne și de lemnul o putrezi și de piatra s-o înnegri iar cel ce uită să asculte ceea ce îi rostește rostul va afla în miez de vânt scânteia cea care îl face să Fie Mulțumesc, mi-ai spus cumva goodmorning sunshine, nu goodnight moon. ;) Ela | |