| = "velințe pe canapeaua sângelui" | Monica Manolachi [26.Dec.05 17:22] |
| Ce îmi place: - “trebuie sa lepadam suflul pe marginea zilei” – vers ce mă îndeamnă să aflu cu ce voi intra în noapte dacă lepăd suflul la marginea zilei… - “tot ce mai putem decortica sunt ganduri velinte pe canapeaua sangelui” – “velințe” e un cuvânt ce-mi cade bine și, dacă mai e și pe “canapeaua sângelui”, îmi inspiră o incursiune într-un moment dramatic, dat uitării din varii motive și supus acum lupei reci a timpului - “caci daca nu e caldura asfintitului atunci e raceala lui in ochii animalului ce se neaga” – aș elimina “căci”; să fie răceala aceasta ceea ce mă însoțește în noapte? Mă mai gândesc… pentru mine, noaptea e caldă. E doar o părere subiectivă, aș spune de moment, nut e lua după mine neapărat… - “alegem insa din valureala de nori pe cel care ne duce cu gandul la miscarea infinita a cerului” – (aș scoate “însă”) adesea m-am întrebat unde e marginea cerului și tot de atâtea ori am aflat că e o iluzie, că cerul nu are margine Ce nu-mi place: - “nimic, dar nimic nu mai are vlaga inceputului” – o idee care ar fi fost frumos să fie pusă în altă lumină pentru a o dezbrăca de aerul comun - “intre dintii maniilor timpului” – două genitive consecutive care strivesc sonoritatea curgătoare; că timpul are manii e o idee bună, că maniile au dinți iar e o idee bună, dar aș fi văzut altfel complexul lor… poate ceva de genul maniile timpului își înfig colții în ceasuri sau altfel… cu alte cuvinte unul dintre substantive devine verb, imaginea e mai dinamică, am scăpat și de genitivele excesive - lipsa diacriticelor (asta să presupunem că nu ai; încearcă să apeși simultan pe CTRL+ALT, poate apar) Finalul e bun: “cate sa mai dam prada durerii de a ne trece” – aici bănuiesc că e o întrebare. Să risc un răspuns? Toate câte vin și vor să fie trece-vor prin colții durerii. Viața-i ca o pradă, nu? | |