| = poteci prin nostalgie | Ioan-Mircea Popovici [24.Nov.07 18:10] |
| Uneori si eu asociez visului unitatea imaginara pe care-o redescopar, nu de putine ori, in bila care se rostogoleste pe scara. Peisajul tau este din ce in ce mai limpede. Intamplarile dintre carare si poteca si momentele si temerile din poteca si ipoteca dau adancime peisajului alpin din vecinatatea tarmului. Deocamdata cascada imi pare mai degraba declarativa. Iar rolul Annei l-as vedea altfel. Intersectia celor trei drumuri, (ca un Y pe trupul tarmului), imi pare o secventa remarcabila (cu o mica rectificare: care pareau ca nu duc nicaieri): La intersecție, trei drumuri nu duceau nicăieri, doar unul, spre Insula pe care se găsește, ca o minune, zidul alb. Trecând de zid, curând m-am trezit pe o potecă. În desișurile muntelui tău nici un poți merge, decât descoperind poteci. De-a lungul povestii il simt aproape pe Kundera. Am si uitat titlul romanului asa cum am uitat pasajele cu Ulysse si cu femeia aceea care-si traia nostalgia departarii de acasa. | |
| = de cate ori | Maria Gheorghe [01.Dec.07 01:45] |
| cararea coboratoare spre mare trece prin desisuri de poveste, la inceput credeam ca-i doar o metafora, tinea de ignoranta mea, pe drum am intalnit drumeti, fiecare cu povesti in sacul ce-l carau in oglinda retrovizoare... de cate ori, coborand, simteam urcusul, de cate ori n-am amanat pasul, m-am asezat pe cate o borna, ascultam cantecul de departe al marii, vuietul muntelui si inganam spre incurajare tot ce-mi spusese batranul... stiam ca vindeca, doar cu o privire, o vorba simpla si inteleapta, pescarusii care zburau prea indraznet... acum e liniste pe tarm si plaja e pustie... voi da pagina 28 sa vad ce mai urmeaza, ce-a mai ramas din ignoranta noastra... multumesc pentru poveste, maria | |