Comentariile membrilor:

=  Nimic, fără măsură!	Anton Vasile [12.Jan.09 14:19]
A treia cale este în exemplele prezentate - analiza rațională care impune limite concluziilor extremiste. Socrate a propus în urmă cu peste 2400 de ani calea de mijloc, drept calea rațiunii - inspirat de dictonul de pe templul din Delfi - Nimic, prea mult! Nimic prea mult în judecățile noastre sociale,morale, filosofice , metafizice. A ne îndrepta judecata spre o extremitate sau alta, face ca adevărul pe care îl descoperim să fie în realitate o gravă eroare. Ca spre exemplu extrema dreaptă - fascismul, mișcarea legionară sau extrema stângă - comunismul, care a fascinat cu adevăruri-iluzii, în care mulți au crezut ca într-o grădină a raiului - dar s-au dovedit în realitate un infern social. Calea de mijloc e cea a rațiunii. Ea se impune ca primă cale în praxis-ul nostru de fiecare zi, și nu ca o a treia cale. A treia cale poate fi una din cele două judecăți extremiste. Se poate dezvolta conceptul ,,calea de mijloc'' drept o cale pozitivă a gândirii umane în raport cu extremismele de genul necesitate-libertate, determinism-liber arbitru. Lumea noastră este programată să funcționeze la marginea haosului. Programarea impune o anume necesitate, dar fiind o programare la marginea haosului, avem și suficientă libertate, suntem determinați genetic, conform genomului impus de părinții genitori, dar prin informația dobândită avem și liber arbitru în gândire și opțiuni. Pentru opțiuni cât mai realiste avem nevoie de cunoaștere. Cu cât omul cunoaște mai bine realitatea cu atât el va opta pentru calea de mijloc în luarea unor decizii corecte. Ignorantul alege totdeauna ceea ce dorește, nu ceea ce e bine. Viața însăși trebuie să fie o cale de mijloc, între muncă și joacă(distracție), între activitatea intelectuală și cea fizică(sport). De regulă ne abandonăm lenei și fizice și mintale. Vechii greci aveau un concept de justiție imanentă pentru cei care își asumau acțiuni și comportamente fără măsură - hybris-ul. Pentru aceia care comiteau hybris-ul era de așteptat pedeapsa unei instanțe providențiale. Și toți cei care au comis hybris-ul, spun vechii greci, au fost pedepsiți – Aiax Telamonianul care a fost înfrânt de Ulise. Trufia l-a făcut să nu accepte înfrângerea, astfel că furia oarbă l-a făcut să înnebunească. Oedip și-a scos ochii, el care dezlegând enigma Sfinxului a devenit un vanitos, n-a reușit să-și dezlege propria sa enigmă – astfel că din vanitate și ignoranță( să va observa că cele două sunt nedespărțite) și-a ucis tatăl și s-a căsătorit cu propria sa mamă. Vă mai citesc cu plăcere.
=  calea de mijloc	Dolcu Emilia [21.Jan.09 20:14]
lui Anton Vasile Calea de mijloc se impune desigur sau ar trebui sa se impuna ca prima « in praxisul nostru de fiecare zi ». In abordarea mea, ea se vrea insa si un principiu explicativ, ceva ce « supradetermina » determinismul si liberul arbitru. In acest sens am vorbit de o a treia cale. Spuneti la un moment dat : « Ignorantul alege totdeauna ceea ce dorește, nu ceea ce e bine. » Problema pentru mine e cum sa dorim ceea ce e bine. Si pentru a ma face inteleasa (desi in esenta am fost ) am sa ma refer la doua exemple din textul de plecare : « Ne supunem legilor nescrise ale mafiei pentru că privilegiile pe care ni le garantează ne ispitesc. Banalele reguli de circulație, le luăm în seamă pentru că vrem să ajungem întregi acasă. » In primul caz, ne « dorim » privilegiile pe care ni le garanteaza mafia. Ne dorim insa si ca mafia sa controleze viata noastra si a familiei noastre ? In al doilea caz, ne dorim sa ajungem acasa intregi. Suntem insa dispusi sa alocam si bugetul timp pe care-l presupune respectarea prioritatilor in circulatie ? In primul caz, e vorba de privilegii vadite si imediate, pe de o parte, si de-o amenintare difuza si de durata, pe de alta. In al doilea caz, e vorba de mici investitii de timp zilnice, pe de o parte, si, pe de alta parte, de garantia ca in timpul care ne ramane vom fi « intregi ». Si intr-un caz si in altul, avem de ales, si, in acest sens, actele noastre sunt expresia vointei noastre. Problema pentru mine e insa alta : cum sa facem sa nu ne pierdem capul si sa ne prezervam in acelasi timp dorinta, cum sa facem deci ca binele sa nu ne amputeze dorinta si ca dorinta sa nu ne voaleze raul. Aici e dificultatea caii de mijloc. Si de aceea extremismele sunt facile, as spune eu. Dar vorbesc prea mult. Va multumesc mult ptr trecere si, la randul meu, promit sa va fac o vizita. Raspund cu intarziere, deoarece, nu stiu de ce, nu mai sunt avertizata prin mail de eventualele comentarii la textele mele.
=  Să fim lucizi!	Anton Vasile [07.Feb.09 04:04]
Să fim lucizi! Luciditatea ne face să putem decela în orice împrejurare binele de rău, ea ne face să apreciem cât bine ne face dorința fără a cădea în ispita ei, fără a deveni dependenți , fără a ne lăsa dominați de ea, atunci binele nu ne amputează dorința , ci doar o limitează. Dorința nu ne voalează răul dacă în orice împrejurare , în orice situație avem luciditatea s-o întrevedem dincolo de împlinirea și consumarea dorinței. Într-o lume tot mai dominantă de senzorial se impune tot mai mult luciditatea. O mică sincopă a lucidității, un scurt delir indus de alcool, o scurtă și violentă plăcere orgiastică ne poate arunca în infernul existențial. Un profesor american atenționa pe studenții săi, astfel: Trecând prin viață, vă veți confrunta cu multe. Uneori veți reuși , alteori nu. Uneori veți fi înțelepți. Alteori veți fi proști. Dar încercați măcar să nu luați vreo boală incurabilă...’’ (Dr. David Reuben – Tot cea-i vrut să știi despre sex, Ed. Curtea veche, București, 1999, p. 332). Epicur nu a refuzat plăcerea. Dimpotrivă el a fost pentru trăirea plăcerilor, dar pentru ca viața să ne fie cu adevărat plăcută să ne orientăm mai mult spre plăcerile katastematice, adică spre plăcerile spirituale, ce pot fi prelungite la nesfârșit, și mai puțin spre cele kinematice, cele senzoriale , trecătoare. În vreme ce în cazul dorințelor katastematice, rațiunea nu pune limite, în privința celor kinematice trebuie să adoptăm calea de mijloc a rațiunii. Dorințele katastematice deschid calea imaginarului care este în privința creativității o cale pozitivă. De aceea dorințele katastematice nu sunt îngrădite de rațiune. Ceea ce amputează rațiunea sunt dorințele kinematice fără limite , căci însăși senzorialul nostru este limitat, se epuizează de energiile consumate în împlinirea dorințelor. Calea de mijloc a rațiunii nu ne amputează dorința, dar ne oprește la timp ca dorința să devină dominată, să ne orbească și să ne surzească și astfel să ne determine să comitem răul. Putem să ne împlinim orice dorință senzorială , dar cu măsura rațiunii. Când am depășit măsura rațiunii intrăm în una din extremitățile raționalului. A intra în extremitatea dorințelor înseamnă a ajunge la dezgust de viață. A dovedit aceasta școala micilor socratici, în speță școala cirenaică al lui Aristip din Cirene, care a propus cultivarea în mod absolut a plăcerii, drept calea spre fericire. Dar s-a dovedit de urmașii acestuia, ca Hegesias, că plăcerea nu este calea spre fericire, ci dimpotrivă provoacă dezgustul de viață și induce implicit dorința de sinucidere. A te lăsa dominat de dorință înseamnă a comite ceea ce vechii greci. numeau hybris. Hybris înseamnă lipsă de măsură. A comite hybrisul era echivalent la vechii greci cu pedeapsa divină, cu sancțiunea aplicată destinului. A alege între dorința de-a avea și a fi controlat de grupul mafiot înseamnă inerent a renunța la libertate , a deveni sclavul acestuia. A apăsa pe pedală cu riscul accidentului ,din dorința de a câștiga timp e un risc care te poate duce spre timpul etern. Așadar în cazul acestor extreme pe care le-ați propus totul depinde de înțelepciunea și luciditatea cu care privim viața. Inerent omul tiranic va alege bogăția și controlul mafiot și implicit riscul timpului etern. Dar în această situație el este ignorantul de care v-am vorbit care alege ceea ce dorește și nu binele. Binele ține de calea de mijloc a rațiunii.