| = bun | Snowdon King [25.Jan.09 09:20] |
| foarte bun text, autorul are o duritate a intonatiei dar si o suferinta adanca pe care le imbina armonios. daca citesti printre cuvinte vei observa o anumita durere care macina, imbracata in armura cuvantului, aproape impenetrabila. insa, pentru ca textul este uman, are un calcai al lui ahile lasat intentionat vulnerabil, pentru a face legatura intre cele doua suflete, al autorului si al cititorului | |
| + Apocalipsa poeziei | Călin Sămărghițan [24.Jan.09 17:15] |
| Despre poezie ca organism viu și citadelă, ca entitate având conștiință de sine. Poezia de față e construită ritmic: sistola împinge imagini în arterele orașului, dar nu e menită a-i dărui acestuia viață, ci culege impresii cvasi apocaliptice, pe care, apoi, le aduce diastolic în interiorul poetic reflexiv. Apocalipsa poeziei se traduce în imaginea unei citadele năpădită de "interjecții", cu gunoi în lumina zilei, un oraș al unei comunități distopice, prin aceasta alienată și ciuntită, o colecție de "singurătăți colective" împărțite pe cartiere și focare. Diastola, în italice, este un fel de requiem al ultimelor forme de viață și frumusețe, pruncii sunt "de fum", iar norii sunt în "metastaze". E sufocantă. A doua sistolă ajunge să se întindă dincolo de marginile acestei citadele de-a-ndoaselea, înspre "umbre macerate de spaime", un tărâm al oaselor spânzurate și chiar al sentimentelor tăiate, oprite, înăbușite, absente, neputincioase. Teritoriul lipsit de orice vibrare a poeziei, de orice simțire artistică, este unul al "războaielor inutile", a unei morți plimbându-se pe picioarele ei, parcă vie. A doua diastolă, nostalgică, mult mai aplecată înspre sine, poartă "lințolii amare", e contaminată și ea, abia mai discerne între veghe și somn. Ferestrele se mai deschid doar spre "pribegie", iar înseși păsările, odată zburânde, acum sunt de ceară. Dubla bătaie de inimă din fața oglinzii denotă o stare a constatării alienării poeziei, și a imposibilității ei de a alimenta și revigora un organism odată întins după frumusețe. O eră în care cuvintele nu mai sunt pulsații ale inimii, ci metastaze fardate, în care nu mai sunt înțelese armoniile misterice ale sensibilității artistice, ci e preferat sunetul oaselor goale pe sfori. De aici refugiul în iluzie și nostalgia câmpiilor verzi întinse. Miezul viu stă în fața oglinzii, privind spectacolul din spate. | |
| = re: Călin Sămărghițan | Marina Nicolaev [24.Jan.09 20:40] |
| Mulțumesc. Există cioburi de gheață sau de oglinzi care intră prin ochi până la inimă ca-n poveștile lui Andersen. Vedem strâmb, visăm strâmb ca în oricare alt experiment. | |
| = ... | Laurentiu Enache [24.Jan.09 23:07] |
| poemul asta are ceva sublim si nu reusesc sa imi dau seama ce poate chiar faptul ca e scurt si se termina repede | |
| = Nimic nu este ceea ce pare | Călin Sămărghițan [24.Jan.09 22:19] |
| Întotdeauna vedem strâmb. E doar un unghi din care mi-a plăcut să privesc și o apă în care am preferat să mă scald, oferind perspective. S-a schimbat între timp finalul, care parcă se spiritualizează și încadrează acum totul într-un spațiu consacrat. | |
| = & | Marina Nicolaev [24.Jan.09 22:41] |
| ...finalul, acest neverending story. | |
| = Dincolo de iluzie nu mai sunt orașe | George Floarea [25.Jan.09 09:20] |
| Un poem compus ca un șnur din două nuanțe de gri. Eu preferând griul mai cald al aerului care lăcrimează cu păsări. Poemul acesta îmi spune multe despre maturitatea simțirii poetice a celei care i-a dat această formă încântătoare și sfredelitoare în același timp. Cu admirație, George Floarea | |
| = muzicalitate | Nache Mamier Angela [26.Jan.09 16:09] |
| poem scris ca o forma de rezistenta la agresiunile cotidianului si a artificialitatii(tot ce e "dincolo"de poezie) divinul este tarâmul poeziei"dincolo de iluzie nu mai sunt orase /ci umbre fara adapost macerate de spaime"... cotidianul intra în conflict cu poeta "bolnava de nostalgie",care traieste într-o stare de hipersensibilitate"de câte ori deschide pribegiei fereatra" text traversat de un fluid secret,inspirat, care se adapteaza acestor"abrevieri convulsive de sentimente" învelit în brumele pariziene...sunete ce se repeta ca un vuiet,ca un plâns dând o muzicalitate grea de melancolie ,mai greu d eexplicat ,mai usor de resimtit...deci ma aliniez la comentariile celor dinaintea mea! | |
| = doar | paul blaj [27.Jan.09 09:38] |
| excelent. atmosferă predilectă naturelului meu:) | |
| = re | Marina Nicolaev [03.Feb.09 23:07] |
| Mulțumesc tuturor. | |
| + de retinut. | Rodica Vasilescu [09.Oct.12 17:25] |
| poate ca vine un pic cam tarziu recomandarea mea ( am fost insa absent de pe site ) dar poemul tau merita toata atentia. poate ca as avea sa-ti reprosez unele lucruri la inceput, cum ar fi o expresie doua care ar putea parea putin bombastice. insa ultimele 2 strofe sunt pur si simplu grozave, m-au facut sa ma inrosesc citind. ele fac de 10 ori mai mult decat toata poezia. felicitari pentru aceasta micuta bijuterie. | |
| = re: CT | Marina Nicolaev [19.May.09 23:18] |
| Mulțumesc. | |
| = Marina Nicolaev | Mocanu Adrian [24.Sep.09 00:07] |
| Pozitivul prins în poezie reiese din o exprimare care îmi place foarte mult: "de câte ori deschid fereastra aerul lăcrimează păsări." | |
| = . | iarina copuzaru [24.Sep.09 09:22] |
| Toate strofele mi-au plăcut. Poezia ca ființare adevărată. În schimb, stranietatea singurătății colective, a viscolirii “între veghe și somn” devine o negare a ființării –în sensul strictei existențe în strîmtoarea cotidianului. Prin acest experiment în fața oglinzii, traseul întruchipării nu se opune realului, ci dezvăluie o corporalitate a adevărului în deschisul poetizării. | |