| = da, olia, | ioan peia [16.Jan.07 04:42] |
| confirmi. îmi place robustețea scrisului tău. și cred că ești careva bun ce umblă incognito prin lanul cu rapiță. | |
| = olia | Livia Ștefan [16.Jan.07 10:35] |
| "ca într-o poveste în care ninge de la început și până la sfârșit." - ah, am mai întâlnit fraza asta pe undeva... într-un roman, dar nu mai țin minte care dintre ele. oricum, de-asta și zic, că mi se pare foarte folosită, sub o formă sau alta. în rest, poemul e ok, finalul e fain, ce mai, forță! f.b. :) | |
| = Livia & Ioan | Olia Penia [17.Jan.07 01:29] |
| Vă salut și vă mulțumesc pentru comentarii. | |
| + semn | florin caragiu [17.Jan.07 12:04] |
| Povestea propriu-zisă începe cu trasarea picturală a prim-cadrelor unei enigme: imaginea micului prinț apare din alăturarea unor elemente aparent fără legătură: cu o floare pe cap, cu un zâmbet moale, cu un gest ce indică spre niște pisici, cu pistolul verde și cuțitul în mâini, gata de a fi escaladat: „o să urc acolo și-o să curăț tot“, în timp ce iată, apare motivul “curățirii”, al cărui obiect e fie “floarea” sau e pur și simplu lăsat în suspensie. Totul respiră de o stranietate stârnită, micul prinț dă impresia că e nemișcat și lucrurile I se întâmplă, fapt pe care îl adeverește strofa următoare, în care se completează cadrul cameral: „printre păpușile de plastic,/ așteptînd primăvara/ pe o bucată imensă de carton în odaia care s-a făcut verde”. Iată contrastul între păpușile de plastic - bucata imensă de carton este întretăiat de așteptarea ce realizează o inserție a subiectivității cu eliberare de vibrație estetică. Verdele pistolului, motiv al conflictului interior cu potențial de descărcare, se regăsește acum amplificat în cel al camerei. Sunt toate elementele spre a reține atenția în jurul micului prinț, cadrul scenic e acum complet pentru ca micul prinț să își intre în rol: „el pune în mine flori mari de lumină/ calde și moi și zemoase”. Suntem prinși în miezul unei înfloriri, în care floarea și fructul asimilate sinestezic acționează eliberator, cathartic. Finalul e sublim, ca un reflux venit pe neașteptate, ce reia motivul curățirii adâncindu-l prin tema de rezonanță hristică a iertării și primirii fiului risipitor: “atunci dumnezeu mă iartă și mă primește înapoi”. Foarte frumos e reținută și condusă atenția spre punctul culminant, economia de mijloace în rezolvările decorurilor și punerii în scenă surprind plăcut. Las deși cu întârziere un semn de sinceră apreciere. | |
| = > | Olia Penia [17.Jan.07 19:24] |
| Mulțumesc, Florin, pentru steluță și aprecieri. | |
| = Tablou alb | Nicoleta Ardeu [27.Jan.07 13:00] |
| Ma simt in fata acestei poezii precum in fata unui tablou alb, oricit de mult l-as privi tot alb ramine. Vizitatorii se extaziaza, ai un student de arte plastice care incearca sa realizeze o copie a operei de arta ...si in vremea aceasta eu imi frec ochii fara incetare incercind sa vad altceva decit innebunitoarea vesnica culoare alba care nici macar nu e culoare ci suma multor altor culori...Un salut cordial | |
| = Singurică-mie frică. | Silvia Banu [08.Sep.07 15:01] |
| Observ că în această poveste este o persoană singuratică, poate e doar o presupunere dar risc să determin această figură cu autorul care identificat în gînduri așteaptă florile care probabil nu vor fi vizibile întreaga viață.Doar după moarte ,Olia, mormîntul tău la fel de singuratic va fi apreciat cu două lalele. | |