| + Parere | Negru Vladimir [17.Jan.07 07:40] |
| Interesanta abordarea autorului avand ca pretext cartea "pomenita" mai sus, ocazie pentru reflectii personale sustinute ori ba pe argumentul autoritatii... remarc incercarea de a dilua limbajul specializat si prezentarea temei de referinta in straie accesibile. Desigur ca fiind pana la urma vorba despre un eseu autorul nu isi propune decat sa problematizeze caci altfel ar fi amintit de melethe thanatou, de cele doua carti importante ale mortilor din cultura tibetana si cea egipteana etc Dincolo de toate acestea raman impresionat de faptul ca gasesc aici idei pe care si eu le impartasesc si ma refer in special la iubire, tratata ca singura cale adevarata de cunoastere. Cat despre faptul ca omul zilelor noastre nu mai poate percepe ideea de sens existential si sfarsit eu cred ca e vorba doar despre fuga de intalnirea cu sinele, de faptul ca o astfel de "nunta" poarta valentele infricosarii si nu pe cele ale bucuriei. Propun spre lectura acest text pentru ca reprezinta o oportunitate de autoanaliza pentru fiecare dintre noi. | |
| = amo, ut intelligam | dorin cozan [17.Jan.07 13:19] |
| noica e cel care povestește carti filosofice, ptr a mari auditoriul filosofiei, imprimand in acelasi timp reflectiile personale. eu cred in continuare in nevoia de filosofare ca demers onest, sau macar constient, de impingere a orizontului mintii noastre. iar aici, iubirea ajuta, intr-o stransa relatie cu orice tip de cunoastere. o alta credinta e accea ca omul recent, intorcand privirea, nu poate decat privi adica lumina multumesc si eu | |
| = de toate zilele | Corneliu Traian Atanasiu [03.Feb.07 22:45] |
Cred că experiența cea mai fructuoasă a morții (cea reală, finală, neputînd fi valorizată ulterior) rămîne aceea a gîndului ei. Aceea a gîndului înspăimîntat care te obsedează și terorizează. Și care poate fi adîncit și suportat cu groază răbdătoare. (Aș zice trebuie adîncit de cel care are acest curaj aparent inuman.) A fugi mereu de acest gînd și a accepta subterfugiile culturale în locul trăirii existențiale înseamnă a rămîne mereu descoperit în fața altor și altor pusee de înspăimîntare. Trăit oarecum pînă la capăt, acest gînd exorcizează în cele din urmă spaima și preschimbă moartea într-un motiv cu care poți conviețui familiar. Și, într-adevăr, îl poți valoriza în fel și chip. Eliade vede moartea ca pe un ritual de trecere, ca pe o șansă de renaștere. Mie personal mi se pare de multe ori un fel de amplificator vital. Numai așa moartea rămîne cea de toate zilele, devenind a noastră, intimă, cu virulența atenuată și găsindu-și rostul cît trăim în chiar economia vieții. | |
| = de toata grandoarea | dorin cozan [04.Feb.07 08:46] |
| ati detaliat asa cum imi doream teza acestui eseu. multumesc mult | |