Spuneați undeva că Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina și Jean-Louis Kuffer au fost definitorii în trecerea pe care ați făcut-o de la poezie la proză. Tot ei v-au determinat să „dirijați” această autobiografie a timpului trăit până la un anumit moment, „Simfonia lupului", care v-a atras comparația cu Raymond Carver, un roman cu care ați obținut cel mai râvnit premiu pentru debut, „Robert Walser”, în valoare de 20.000 de euro ?

Cu „Simfonia lupului” am făcut pasajul de la poezie la proză. Cu Gheorghe Crăciun și cu Alexandru Mușina, vorbeam, când ne întâlneam în țară sau prin telefon, despre maniera de a surprinde în literatură ceea ce trăisem până în decembrie 1989 și chiar după aceste evenimente istorice din țară. George îmi spunea „scrie în fiecare zi măcar o frază, scrie precum un copil ce spune sincer ce are de spus!”, Sandu m-a încurajat și el tot timpul spunându-mi „tu ești cel ce poate să scrie despre ceea ce am trăit noi atunci!”. Acești doi prieteni au reprezentat și reprezintă mult pentru mine, în formarea mea permanentă ca scriitor. La început a fost poezia și poezia rămâne prezentă chiar și în „Simfonia lupului”: un profesor universitar și critic literar francez, din Lyon, a spus că „Simfonia lupului” este o poezie, un poem de patru sute de pagini!
„Șocul” ce m-a impulsionat să scriu „proză” sau „poem în proză”, să trec la o „lucrare de anvergură”, a fost o discuție de aproape o noapte întreagă pe care am avut-o cu prietenul Jean-Louis Kuffer, scriitor, critic literar și ziarist, din Elveția. Eu îi povesteam scene din viața românească din anii dictaturii lui Ceaușescu, iar el, din cinci în cinci minute, mă întrerupea spunându-mi: „Asta trebuie să faci tu, să spargi gheața, să ne povestești cu forța ta această viață românească plină de dureri și de fericire, fără judecată de valori!”. Pe la două noaptea, fiind la el acasă, într-o imensă și frumoasă cabană la munte, i-am cerut mașina lui de scris și hârtii, l-am trimis la culcare și m-am apucat să scriu: în câteva ore am scris 20 de pagini ce reprezintă începutul acestei „simfonii”.
„Culorile rândunicii” continuă „Simfonia lupului”. Vorbesc aici despre un anumit tip de familie românească, povestesc scene din viața noastră de zi cu zi, fie din epoca dictaturii, fie din perioada ce a urmat dictaturii. Avem un rezervor literar imens în viața românească și sper să surprind cât mai multe elemente ale acestui „rezervor românesc literar”.

Un critic telormănean făcea o observație justă, în foarte multe cazuri verificabilă, anume că prozatorii vin în literatură atunci când poeții au cam terminat ce aveau de spus. Argumentul ar fi maturizarea autorului, pentru că un prozator nu poate veni în literatură prea devreme, deoarece îi lipsește experiența de viață și experiența textului. Dacă ar fi să dăm crezare acestor afirmații, atunci putem înțelege de ce Nicolae Filimon scoate Ciocoii vechi și noi la 44 de ani, Constantin Þoiu și Octavian Paller apar editorial mult după 40 de ani. Nu trebuie uitată Școala de la Târgoviște, reprezentată de Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Þopa, Costache Olăreanu, care au elaborat un program de a veni la vârsta maturității în literatură, adică după al patrulea deceniu de viață. Ieșind din spațiul literaturii noastre, Stendhal debutează la 44 de ani și la 47 de ani publică Roșu și negru; Cervantes la 37 de ani debuta cu un roman pastoral, dar prima parte din Don Quijote o publica la 58 de ani; Flaubert după 56 de ani. Apoi intervin niște circumstanțe aparte, spre exemplu Ștefan Augustin Doinaș a debutat la 43 de ani din cauza unor împrejurări proprii anilor ’50. Dar există și decizia autorului, așa cum William Golding, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 1983, a debutat la 43 de ani cu Împăratul muștelor. În cazul dumneavoastră, putem considera că odată cu impunerea prozatorului, poezia va pierde din intensitate?

Da, vârsta, experiența literară au o contribuție în trecerea de la poezie la proză sau în începerea unei opere în proză. Cu cât ai mai multe experiențe de viață și literare, mai ales prin citirea multor cărți, poți să „ataci” cu mai multe șanse de reușită romanul sau nuvela. Știu că voi învăța tot timpul și până la moarte, din experiențele vieții reale și din lecturile mele. Ce cărți vor fi mai „mature” decât altele, aceasta nu eu o voi spune, ci criticii literari, poate chiar la zeci de ani după moartea autorului. Important este să continuăm să percepem literarul din jurul nostru și din noi înșine și să-l „traducem” pe hârtie, în cuvinte, în acest limbaj ce este în același timp finit și infinit.

Considerați că actuala deschidere a criticii și editurilor din țară spre ceea ce scrieți, se poate traduce ca fiind o recuperare a scriitorul Marius Daniel Popescu pentru literatura română?

Până acum am avut patru critici literare foarte bune în țară, legate de „Simfonia lupului”, însă nu cred că aceasta reprezintă o „deschidere” a criticilor noștri în ceea ce privește observarea, analiza și interpretarea muncii mele literare de până acum. Sunt luat în seamă precum un scriitor ce a produs senzație și atât. Dacă în occident am fost invitat să-mi prezint „literatura” în cel puțin o sută de locuri, în țară NIMENI nu m-a invitat să vorbim, să discutăm, să analizăm ceea ce se întâmplă cu mine sau cu literatura noastră sau cu literatura, în general.
Editurile din țară, cred ca ele sunt deschise persoanei mele, cărților mele, au tot interesul sa mă integreze în programul lor editorial, editurile nu mai funcționează ca înainte, ele nu mai sunt „sub tutelă”, editurile noastre sunt mult mai avansate decât critica literară din țară, mult mai deschise și mai întreprinzătoare, editurile încep să-și joace adevăratul rol, acela de a descoperi scriitori.

Am observat că mulți pun în aceeași balanță scriitorul și șoferul de autobuz, considerându-vă chiar un excentric din acest punct de vedere. Azi poți fi șofer, mâine gazetar, poate funcționar, dar prozator, poet, dramaturg sau critic vei fi clipă de clipă, până la sfârșitul vieții. Dacă am continua să adiționăm aceste calități, am ajunge la situații ridicole. De exemplu, ce am putea spune despre poetul interbelic Ștefan Roll, pseudonimul lui Dinu Gheorghe, că este poet – lăptar? Despre Panait Istrati, la debutul cu „Chira Chiralina”, că este prozator – zugrav? Ion Creangă era institutor, George Călinescu și Eugen Lovinescu erau profesori și lista este inepuizabilă. Este necesară disocierea între scriitor și profesia lui zilnică?

Scriitorul și șoferul de autobuz sunt de fapt două personaje distincte, ce se întâlnesc din când în când, ce se „intersectează” sau se „confundă” unul cu altul, atunci când cuvântul se apleacă spre „realul transportului public” sau când un element al acestui „real al transportului public” încearcă să se transforme în cuvânt. Lumea ce ne înconjoară conține miliarde de elemente ce se găsesc într-o permanentă schimbare, modificare, adaptare, renaștere sau chiar dispariție, mediul „șoferului” este o mică parte, o parte infimă a societății, mediul scriitorului, pentru mine, reprezintă tendința spre infinit, dorința de a percepe și de a înțelege cât mai multe detalii, aspecte, nuanțe ale lumii ce ne înconjoară, ce ne „face și desface”. Cei ce nu fac distincția între scriitor și șofer, cred că se interesează mai puțin de aspectul „literatură” și dau o mare importanță aspectului „original” al persoanei, al individului în carne și oase, ei caută „senzația” sau „scandalul jurnalistic”, doresc „provocarea” publicului prin o reinventare a raportului scriitor-societate: se pare că au tendința să creadă că un șofer nu poate să „vadă” lumea, fiind și scriitor, la fel de bine precum un profesor de liceu sau de facultate; sau, în cazurile cele mai bune, pentru scriitor, doresc să pună accentul pe „revelația” scriitorului ce provine dintr-o „lume de jos”, „șoferească”, neobișnuită cu „vorbele mari”.
Adevărul este că nu exista școală pentru scriitori, nu exista diplome pentru meseria de scriitor pentru simplul fapt că a fi scriitor nu este o meserie. Un scriitor, cum o spuneți dumneavoastră în formularea întrebarii, poate să facă orice meserie, putem întâlni scriitori cu o meserie sau mai multe meserii și putem întâlni scriitori fără nicio meserie.
Obișnuit cu „variațiile ziaristice”, eu mă supun, mă adaptez touturor „viziunilor jurnalistice”, nu mă deranjează să fiu asociat șoferului sau altor „originalități”, cum ar fi „străinul” adica „l'étranger”.

La postul național de televiziune am văzut un reportaj în care se relata că ați ținut un atelier literar într-o închisoare și chiar ați impresariat apariția a două cărți semnate de o persoană aflată în detenție. „Premiile prestigioase te obligă să-ți asumi creația și să o dezvolți (…) și prin comunicarea paralelă, în toate mediile sociale”, ca să revin la unul din răspunsurile date, vă obligau să socializați și în lumea deținuților ?

Am ținut un atelier literar într-o închisoare de maximă securitate elvețiană, timp de doi ani, fiind angajat de stat, cu jumătate de normă. Doi dintre deținuți, unul francez și altul italian, scriau foarte bine și se inspirau din trecutul lor, mai mult sau mai puțin „banditesc”. Surprins de calitățile literare ale textelor celor doi, i-am prezentat editorului meu elvețian, prin textele lor, iar francezul a avut mai mult noroc decât italianul, el a fost editat la început cu un roman autobiografic, după aceea cu o carte de poezie, iar acum o lună cu un volum de nuvele. Jean și-a plătit datoria ce o avea societății, nu mai este de mult timp în închisoare, continuă să scrie și să-și promoveze cărțile, editorul îi publică textele deci, revenind la una din întrebările dumneavoastră, pot să afirm că este posibil să fii scriitor-pușcăriaș nu numai scriitor-profesor, scriitor-zugrav, scriitor-medic sau scriitor-șofer.

Borges spunea că: „scriitorii pe care îi imit nu sunt neapărat cei pe care îi admir cel mai mult, ci aceia pe care pot să-i imit”. Important este că la un moment dat scriitorul să nu se confunde cu modelul. Dar, privind această revoltă, continuă împotriva încătușării politice a eu-lui, pe care ați trăit-o în țară, a mai fost loc și de modele literare?

În felul lui, Borges avea dreptate. Această „imitare” a altor scriitori eu o trăiesc mai ales atunci când citesc o carte, o trăiesc ca și cum aș fi scris-o eu însumi, iar de aici încolo „imitarea” se împletește cu o „admirație” a celuilalt, ce reiese din „confundarea” cu textul, cu sensurile ce sunt date prin text, cu celălalt autor.
Eu nu am modele, am însă foarte mulți scriitori ce „mă îndrumă”, ei sunt români și elvețieni, francezi și germani, africani și americani, israelieni și palestinieni, sudamericani și ruși, polonezi și finlandezi, ei sunt de pe toate continentele, de toate vârstele și de toate religiile. Mă „inspir” peste tot, din tot felul de opere și din toate secvențele vieții de zi cu zi. Încerc să fiu eu însumi, să scot la lumină unicitatea personală, „vedeniile” literare ce-mi aparțin.

Experiența revistei Replica de la Brașov, revistă studențească, v-a ajutat să propuneți publicului elvețian de limbă franceză Le persil (Pătrunjelul). Se vând cele 1200 de exemplare în țara ciocolatei și cantoanelor?

Din 2004 am început să scot acest ziar literar ce a reușit să se „instaleze” confortabil în universul literar elvețian de limbă franceză. Am scos până acum 26 de numere, iar oficialitățile culturale elvețiene o apreciază și o sponsorizează. Public poezie și proză, persoane cunoscute și necunoscute, public mai ales tineri ce au nevoie de recunoaștere și înțelegere din partea celor deja afirmați. Revista este căutată chiar la Paris și sunt pe cale să inventez un sistem de difuzare în Franța. Am 400 de abonați și încă vreo 400 de persoane ce o cumpără de fiecare dată când apare.

Ne așteptăm, Marius Daniel Popescu, numai la „Culorile rândunicii”, continuarea „Simfoniei lupului”, în acest an?

Nu, lucrez la trei cărții: „Culorile rândunicii”, „Clasa” și „Omul de la gara din Lyon”. Sper să termin măcar una dintre ele până în toamnă, pentru a o putea publica anul viitor.

(fragment din interviul ce va apărea în volumul „Dialoguri convexe”, vol. II)


Marius Daniel Popescu, născut în1963 la Craiova, s-a stabilit din 1990 la Laussane, în Elveția, unde lucrează ca șofer de autobuz. Student la Facultatea de Silvicultura din Brașov, MDP, care urmase inițial Școala de silvicultură de la Brașov, a fost atras de literatură și a fost un apropiat al grupului de la Brașov , format pe atunci din Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Simona Popescu. Până la plecarea din țară a scris patru volume de poezie, iar după emigrare, primul volum pe care l-a scos a fost tot de versuri, "4x4, poemes tout terrains" (1995). "Simfonia lupului" este romanul cu care a obținut premiul "Robert Walser", în valoare de 20.000 de euro, care se acordă, din 1978, de municipalitatea orașului Biel/Bienne, locul de naștere al celebrului scriitor Robert Walser (15 aprilie 1878 – 25 decembrie 1956).