poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5998 .



George Vulturescu: Puține poeme îți pot fi o „oglindă” fidelă, mereu rămâne un „rest”.
articol [ Interviuri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paul Gorban ]

2010-05-10  |     | 



Interviu Paul Gorban cu George Vulturescu, Iași 26 marie 2010, „Sărbătoarea poeziei”

P.G. Domnule George Vulturescu, iată un motiv clar să vorbim, astăzi, despre poezie, poeți, generații, critici și cultura poetică. Astăzi, în acest Târg minunat al Iașilor are loc Sărbătoarea poeziei, chiar de Buna Vestire, eveniment care a ajuns deja la ediția a XVII-a și care ca și la celelalte ediții a adunat aici la Pod Pogor Fiul, locul în care odinioară se întâlneau junimiștii, mulți poeți importanți atât ai generațiilor 60-80, și aici mă refer la Horia Zilieru, Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe și mulți alții, precum și poeți ai generației recente numită doimiistă, iar aici fac trimitere la doar câteva nume: Katya Kelaro, Cătălin Ștefan, Bogdan Federeac și alții. Spuneți-mi cât de real este acest dialog între generațiile poetice și ce-i determină de fapt pe critici să-i separe pe poeți în generații?

G.V. Dialogul dintre generații are loc în permanență, în istorie nu se înaintează în grupuri, ”generații”, flancuri, ci umăr la umăr, într-o interdependență a variatelor circumstanțe. Să ne înțelegem: nu sunt alți intermediari în acest dialog decât operele scriitorilor, și, în cazuri fericite, întâlnirea față către față. Îmi repugnă faptul că unii critici se cred astfel de intermediari, că folosesc cenaclurile („tinerii care vin”) ca pe o masă de manevră în scopul unor proiecte hegemonice. Cunosc critici care scriu doar despre cei din preajma lor și, apoi, fac din aceste rânduri adevărate „urice”de domnie (că tot suntem pe terenul Moldovei voievodale!).
I-am întâlnit, și-i urmăresc pe „cei care vin”, debuturile lor, reacția în public la lecturi și colocvii (Botoșani - Congresul de poezie, la Iași – colocviile de la Casa Pogor, de la „Convorbiri literare” - , la Arad (castelul Săvârșin), la „Familia” din Oradea, la colocviile de la Cluj, Bistrița, la târgurile de carte de la București. Unii sunt derutați și bravează, alții răsună ca niște țevi de orgă, unii nu se citesc decât între ei, și sunt doar carcasele unor prototipuri, alții sunt de o maturitate și originalitate care se cer remarcate, care au „pecete”.
Am văzut tineri promițători la cenaclul „Junimea nouă” de la Casa Pogor. Sper să se ia în serios. Îi urmăresc, pe unii i-am publicat în „Poesis”, pentru că sunt un prieten de departe al scriitorilor din Iași, alături de care transilvăneanul din mine s-a simțit solidar. Regret doar, că în timp ce trec anii, pe mulți dintre ei îi găsesc tot mai dezbinați, în grupuri „elitiste”, „universitare”, religioase, politice. Sunt marcați de funcții, de apartenențe și dependințe …

P.G. Ați debutat în 1973 în revista Familia, unde poetul Ștefan Aug. Doinaș, v-a numit un voluptuos al imaginii. Astăzi la aproape 60 de ani,un vultur născut sub zodia peștelui, ați susținut cu „magna cum laudae” o teză de doctorat ce are ca temă poetica lui Ștefan Aug. Doinaș. Ce v-a determinat să faceți această lucrare?

G.V. Înainte de-a fi un exercițiu de devoțiune pe text și prin text, pe care i-l datoram, este o reacție față de „orbirea” unei ”rele postumități”. Astfel, în Istoria sa Nicolae Manolescu (care, de altfel i-a dedicat numeroase studii prin vreme, de o rară profunzime, între care și acea grilă a celor „3 Doinaș” – mitologicul, abstractul, moralistul polemic) scrie executând parcă un ordin al CNSAS-ului: „După 1989 Doinaș n-a mai scris decât accidental poezie …” (p. 923). A șterge cu un acid corosiv volumele care au schimbat paradigma discursului poetic doinașian (Interiorul unui poem – 1990; Arie și ecou – 1992; Lamentații – 1997; Aventurile lui Proteu – 1995; Psalmii – 1997) ni se pare o „orbire” de judecată. Un alt motiv a fost entuziasmul meu pentru lucrarea monografică a lui Virgil Nemoianu – Surâsul abundenței, Cunoaștere lirică și modele ideologice la Șt. Aug. Doinaș (1994). Din păcate ea nu cuprinde analiza ultimelor volume (Arie și ecou, Lamentații, Aventurile lui Proteu și Psalmii) care dau măsura adevăratului Doinaș. Nu e analizat nici teatrul, nici volumul de proză, desigur nu atât de valoroase precum celelalte genuri în care a excelat (poezie, critică literară, traduceri). Ba mai mult, în reeditarea din 2004 riscă o plasare a Psalmilor pe linia lui Vasile Militaru și a lui Eugen Dorcescu (p. 321), ceea ce ne nemulțumește. Așadar, demersul nostru critic are o „plajă” largă de acoperit. Sper ca paginile viitoarei cărți să și confirme…

P.G. Mai mult, în perioada studenției la Cluj, ați susținut lucrarea de licență sub îndrumarea Ioanei Em. Petrescu, critic literar și un bun cercetător în poezia lui Eminescu. Gurile literelor o comparau de cele mai multe ori cu poeta Constanța Buzea.

G.V. Cred că este o greșeală: nu poate fi susținută prin nimic o asemenea comparație. Ioana Em. Petrescu este un strălucit profesor comparatist – a predat la Univ. din Cluj și din Los Angeles. (Constanța Buzea n-a semnat nici o carte de teorie sau critică literară). Fiică a istoricului literar D. Popovici, ea ne-a lăsat două cărți de cercetare eminescologică foarte îndrăznețe (Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică – 1978; Eminescu și mutațiile poeziei românești – 1989) și altele de poetică postmodernă (Configurații – 1981; Ion Barbu și poetica postmodernismului – 1993).
A fost o șansă unică pentru mine de a-i fi aproape (era severă și fragilă în același timp), de a-i propune o temă despre motivul prafului la Eminescu (la care mai lucrez, nu e un timp propice pentru exegeze eminesciene) și să-mi fie acceptată ca lucrare de licență. Îi datorez mult pentru orizonturile pe care mi le-a deschis și pentru înrâurirea luminoasă a anilor de studiu de la Cluj.

P.G. Prietenul dumneavoastră Marcel Moreau într-o scrisoare – pe care de altfel editura Paralela 45, condusă de un alt important poet al generației 80, Călin Vlasie a publicat-o în loc de postfață în antologia ORB prin Nord – spunea despre poetul George Vulturescu următoarele: ochiul tău orb este aici să ne amintească de faptul că adevărul este în altă parte, nu în operele rațiunii, că el se situează în hăurile ființei, acolo unde o înalță și o împroașcă spre înălțimi forța poetică a extralucidității. Domnule George Vulturescu, chiar într-un poem de-al dumneavoastră am găsit acest adevăr despre care vorbește prietenul francez. Iată ce spuneați în poemul Lui Daniel (Răul de Nord): Daniel, azi îți voi vorbi despre culorile/ grave ale Nordului: negru cleios al/ lutului, negrul – prelat al cortegiilor din sate/ purtat ca o onoare poetică a omului de-a/ se afla în calea neantului … Într-un alt poem spuneți: Ochiul tău orb/ este o grotă în clocot gata să răbufnească,/ să reverse o lavă neștiută. Este poetul în miezul neantului? Ce-l determină pe acesta să își arate adevărul? Eu cred că poetul încearcă de fapt să facă văzută celorlalți icoana lui, impunând astfel un model cultural, un adevăr pe care într-un alt poem l-am găsit așa: Ochiul orb/ este retina pură/ este dislocarea/ este sexul încremenit al icoanelor // (…)/ este abatorul unde ard spaimele nopților noastre/ este sicriul în care îngropăm divinitatea.

G.V. Cred că poetul nu impune un „model cultural”, ci face atât de veridic adevărul lui din „noaptea obscură a sufletului” (Juan de la Cruz) încât acesta devine o putere la care poți adera, o credință cu care poți înainta …
Ați citat din volumul meu Orb, prin Nord unde orbirea nu e doar un motiv literar, ci o existență – ripostă la accidentul suferit în copilărie (pierderea unui ochi). Poetul belgiano-francez M. Moreau (care a fost la mine la Satu Mare) mi-a întărit ideea că orbii nu sunt cei care nu văd lucrurile din jur, ci cei care nu văd în „hăurile ființei”. Așadar, orbul din Nordul meu nu este dintre cei supuși (Milton, preluat de Huxley zice: „Orb prin Gaza, la moara cu sclavi”), ci un rebel care „citește” monogramele fulgerelor de pe Pietrele Nordului cum crede el: moara din Nord nu e o moară cu sclavi ci cu vizionari: făina lor e neantul.
Am moștenit de la codrenii mei arta de-a aștepta fulgerele: e o aristocrație a focului și stelelor în noapte. Pe ea o servesc. Acopăr geografia unui Nord cu „desenele” (monogramele) mele, cu țesătura literelor lor. Ele sunt exacte pentru că nu le repet. Sunt reprezentantul lor legitim pentru că le imaginez: litera e noul corp orfan în care ni-searată zeii, ”orfană ca un ou de cuc într-un cuib străin/ pe care fulgerul l-a însămânțat cu/ memorie și văpaie/ Îl iei în creierul tău până ce febra ta/ îi va cloci puii/ nouă luni, nouă toamne…” (Monograme pe Pietrele Nordului).

P.G. Să revenim la un subiect amintit în deschiderea dialogului nostru anume, cultura poetică. Vreau să îmi spuneți ce poeți v-au influențat anii de tinerețe, care sunt aceia care v-au exorcizat simțurile estetice ale poeziei? Totodată aș vrea să îmi povestiți despre Colocviile de la Târgul Neamț, locul unde „poetica” Nordului se contopea cu poetica Sudului, Estului și a Vestului. Ce-i determina pe tinerii poeți, pe critici să se întâlnească într-un dialog poetic înainte de 89? Astăzi cei mai mulți debutanți sau poeți ai generației mele stau ascunși în laboratoarele lor, de unde odată la câțiva ani aduc în lumină experimentele lirice.

G.V. De fapt, fără acest dialog între generații, despre care vorbiți, nu există „cultură poetică”. Cultura (informație, devoțiune pe textele celorlalți) este dialogul neîntrupt dintre generații. În afara ei totul e aproximativ. Poți fi „în dialog” cu Platon, cu Baudelaire, cu Rilke, cu Nietzsche, cu Rimbaud, și adesea eu o fac – prin text și pe text – cu Eminescu, Blaga, Cioran, Elialde …
Pentru mine un astfel de locus amoenus, propice dialogului a fost la Tg. Neamț – Piatra Neamț. Prietenia timpurie cu D. Corbu / inițiatorul colocviilor de aici - m-a adus, cu trenuri, cu autobuse, cu mașini închiriate sau ale prietenilor, spre această „academie liberă” în care vocile lui M. Mincu, L. Ulici, Mircea Martin se întretăiau cu tinerii de atunci Aurel Dumitrașcu, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Dumitru Chioaru, Lucian Vasiliu, Dan David (vai, unii dintre ei plecați prea devreme). La Colocviile (și mai apoi la Serile de Poezie) nemțene au fost Dinu Flămând, Ion Mircea, Angela Marinescu, Adrian Popescu, Ioan Flora, Elena Ștefoi, Gh. Iova, Ioan Pintea. Azi sunt în istorii, în antologii contemporane. Atunci ne bucuram de o antologie subțire ca o lamă de cuțit, tipărită de o imprimerie veche din târg: ”Se apropia sfârșitul secolului”. Toate curentele literare și „ism” ele erau prezente aici. Era o oază în ariditatea comunistă. Cărțile spre care tindeam cu toții atunci se citeau între noi, la liceele din Neamț, la mesele improvizate în urcușurile spre Cetatea Neamțului sau sub Pietricica lui Adrian Alui Gheorghe. Era nu numai o bucurie a întâlnirii în dialog, ci și a căutării celuilalt. Între Neamț-Satu Mare eu și Daniel aveam de schimbat trenuri și autobuse, așteptam prin gări cu caiete pe genunchi în care scriam cu o frenezie rar întâlnită. Ne mâna doar acel „lux” suprem al lumii, ”al relației umane” (Antoine de Saint – Exupery). Sper că și azi se mai ia câte un tren ca să-l întâlnești pe Vasile Leac la Arad, pe Viorel Mureșan la Surduc, pe Ion Tudor Iovian la Buhuși, pe Dumitru Augustin Doman la Curtea de Argeș, pe Lucian Perța la Vișeul de Sus … Aceste călătorii spre „ceilalți” sunt bine definite în înțelesul dat de Monahul de la Rohia sintagmei „prin alții spre sine”…

P.G. În multe dintre articolele care apar în revistele vremurilor noastre se vorbește despre scriitori provinciali și scriitori de centru. George Vulturescu cum vede această separare între scriitori? El ce fel de scriitor este?

G.V. Provincia mea e noaptea scrisului … Cine o cunoaște vine spre mine. Eu văd la lumina lui …

P.G. Mulți poeți ai generației 80 s-au apucat de proză, unii chiar au declarat public că nu mai pot scrie poezie. (Aici fac referire la Mircea Cărtărescu). Unde se produce ruptura cu poezia? Dumneavoastră scrieți proză?

G.V. „Ruptură” între poezie și proză? Nu cred. E atâta „poeticitate” în frazele lui Sabato, Malcolm Lowry, Faulkner … Râd de poeții vlăguiți care cred că se pot salva scriind proză. Poți vedea o picătură de apă în valurile oceanului sau pe sticla unui microscop, poți vedea luna de pe terasa unui bar sau oglindită în roua ierburilor mele din Nord. Dacă ești scriitor harul nu se scindează. Zice undeva Dimitrie Areopagitul: „Călugării care se străduiesc să imite moravurile îngerilor nu sunt niciodată mai aproape de țel decât atunci când tac.” Da, și eu tac uneori în pagini lungi de proză. Mai încolo, dacă timpul va avea răbdare. Căci fulgerul poeziei orbește adeseori …

P.G. Postmodernismul încearcă prin diferite căi să globalizeze limbile. Poate el să globalizeze chiar și limbajele poetice? Totuși, poeții duc în metafora lor orgoliul. De pildă, dumneavoastră ați găsit acolo, în Nord, fluviul poetic din care zilnic vă luați viața. Ați putea spune într-o dimineață postmodernă că sunteți atașat sau că aparțineți postmodernismului?

G.V. Într-un text despre poezia mea, regretatul Marin Mincu (pe care l-am cunoscut la Colocviile de la Neamț) mă așază pe un „filon recuperator al post-textualiștilor”, preocupat fiind de „atingerea tensiunii scriiturii” prin „cel mai eficace instrument al textualizării: ochiul orb” (O panoramă critică a poeziei românești…, p. 1034). Iar alt critic, Al. Cistelecan mă vede „laureat” al unui „expresionism de temperament, de sânge învăpăiat și de gesturi aprige” (Al doilea top …., p. 139). Așadar în acea „dimineață postmodernă” eu voi fi fiind tot în același loc: pe Pietrele Nordului așteptând fulgerele …

P.G. Stând de vorbă cu prozatorul Nicolae Breban, toamna trecută (2009) la Galele APLER la Câmpina, mi-a venit o idee. Anume să-l întreb despre premiile Nobel și șansele scriitorului român. Acum vă întreb și pe dumneavoastră. Un premiu Nobel poate face în librăriile lumii mai cunoscută literatura română, îl poate pune într-o lumină mai bună pe scriitorul român, are în fond acesta din urmă nevoie de un premiu ca să îi confirme valoarea?

G.V. Desigur, „obsesia Nobelului” pentru scriitorul român e aproape o isterie …S-o joace alții și pe patru, eu mă consolez cu Mario Vargas Llosa în locul lui Kerestesz … Și dacă tot ați vorbit de prozatorul Nicolae Breban (un mare prozator pentru Europa) nu credeți că l-ar înjura și mai mulți scriitori de duzină de azi? În felul nostru, balcanic, de-a face istorie eu cred că primul laureat Nobel român ori va fi sanctificat de vreun răspopit politic, ori va fi făcut „troacă” în ziarele și emisiunile dadaiste de pe sticlele noastre din case …

P.G. Dacă ar fi să faceți o radiografie a scriitorului de după 89 cu cea de dinainte cum ar arăta aceasta?

G.V. Cam așa: ieri la „Scânteia tineretului”, azi autor de Istorii literare …

P.G. După 89 mulți scriitori români și-au făcut edituri sau reviste. Aceasta era de fapt visul oricărui scriitor care a trăit cel puțin debutul sub regimul comunist. Dumneavoastră aveți o superbă revistă, care a împlinit recent 20 de ani, revista Poesis. Ați spus despre aceasta, cu multe ocazii, că reprezintă de fapt „un vis de poet”. Cum a venit acest vis și ce-l ține activ?

G.V. Satu Mare n-a avut nici o revistă literară, nici un colocviu literar național. Dintre scriitorii mari au trecut pe-aici la „șezători literare”: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Agârbiceanu (1923). Dintre poeți: O. Goga (la înmormântarea lui Vasile Lucaciu, 1922), A. Cotruș (1925), Ion Minulescu (1922, 1923). Iar „foile de cultură”, „revistele” au apărut în 2-3 numere. Cea mai longevivă a fost a lui G.M. Zamfirescu, un exilat la Satu Mare, Icoane maramureșene, apărută în 7 numere (ultimele 3 – numere duble) între 1923/1924. Acum Poesis este în al 21-lea an. A fost reacția mea la ariditatea culturală a zonei. De fapt, în 2000 am publicat și singura „istorie literară locală”: Dicționar: 1700-2000. Literatură și cultură în ținuturile Sătmarului. Un anume misionarism ardelean m-a transformat într-un „funcționar cultural” care a pus plăci comemorative la oamenii de cultură de aici, a adus scriitori naționali și europeni. Uneori într-o „ceață” politică locală. Acum mă ține activ doar îndărătnicia. Și ca să le-o zic „prietenilor” de pe margine: Nu mor caii când vor câinii …

P.G. Dacă ar fi să plecați într-o altă țară pentru totdeauna: ce carte de autor român și ce număr al revistei Poesis sau ce revistă românească ați lua cu dumneavoastră?

G.V. Pentru a nu întrerupe jocul/ dialogul (cu o singură carte, o singură revistă nu mă împac!) răspund: dacă ar fi să pot duce doar o singură carte atunci aș memora mai intâi, toate poemele lui M. Eminescu, apoi aș lua Poemele luminii ale lui Lucian Blaga. Cu acest fond – moldav și transilvan – aș putea supraviețui oriunde. Dintre numerele „Poesis” l-aș alege pe cel cu nr. 100 (1998) pentru că are o sută de colaboratori. Iar dintre reviste aș prefera „Apostrof”, numărul cu ancheta ”În lumea taților” (4 aprilie 2001).

P.G. Fiecare poet are un poem personal în care crede cel mai tare. De la Frontiera dintre cuvinte (1988) la Alte poeme din Nord (2007) lirica lui George Vulturescu pare să „miroase a iarbă, iarba e un animal de Nord. Nu are copite. Nu pun mâna pe cuțit. Limba ierbii lunecă pe greabănul/ reavăn al lutului ca o limfă ce acoperă/ sexul pietrelor. Cine poate fi lucid în noapte/ când stelele îți atacă albul ochilor” … (Sângele de pe cuțitele lumii). Totuși care credeți că este poemul care vă reprezintă cel mai mult?

G.V. Puține poeme îți pot fi o „oglindă” fidelă, mereu rămâne un „rest”. În cazul meu aș recomanda acest „rest”: poate ciclul „Tratat despre Ochiul Orb” (din volumul cu același titlu, din 1996), cu siguranță poemul „Stânci nupțiale” (din volumul omonim, 2003) sau ”Vultur bătrân, pe Ceahlău” (în volumul Gheara literei, 1998).

P.G. O ultimă serie de întrebări pe care am pregătit-o sună așa: Cum preferați să fiți văzut de critica literară, cum preferați să fiți citit de poeți și cum vă vedeți în următoarele poeme sau volume de poeme?

G.V. De fapt, aveți aici 3 întrebări. Trebuie să le iau pe rând: 1. Nu aștept nimic de la critica literară: ar putea exista un George Vulturescu gata citit înainte de a-mi încheia, trimite spre publicare poemele? Ordinea e aceasta, domnilor „profesori de poezie”: Nordul, ca și poemele mele, trebuie căutat, străbătut … 2. Poeții sper să mă citească tot ca și până acum: într-o conjurație a codurilor cu care ne dezvăluim infernul. 3. În următoarele volume/ poeme sunt înfundat până în gât în glodurile lor: nu mă văd, nu le văd. În jur e doar apa, aerul, focul …

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!