Puntea de fildes - aprilie 1925 - coperta de Marcel Iancu









În urmă cu câteva luni am adresat un apel public, în scopul obținerii unor documente relevante cu privire la viața și activitatea unor artiști plastici avangardiști, din România perioadei interbelice, în vederea expoziției care va avea loc în primăvara anului 2011, la Jewish Museum din Amsterdam. Comisarul acestei expoziții este Radu Stern, istoric de artă din Lausanne, care, încă din anii 70, s-a dedicat cercetării avangardei din România, formată, în cea mai mare parte, din artiști și scriitori evrei.

Deoarece subiectul mă pasionează, m-am oferit să îl ajut pe Radu în obținerea unor materiale care s-ar putea găsi în Israel, iar amiciția care mă leagă de fiica lui Marcel Iancu mi-a permis să descopăr documente inedite, precum scrisoarea pe care pictorul, scârbit de o "Europă ofticoasă" și de o Românie guvernată de legi rasiale, a adresat-o familiei, de pe vaporul care îl purta, în 1938, către Palestina de atunci, pentru a crea familiei un viitor, în "leagănul poporului nostru". Puține zile după Pogromul de la București ( 21-23.1.1941), când legionarii îl asasinează, la Jilava, pe cumnatul său Mishu Goldschlager-Costin, Marcel Iancu, împreună cu familia sa, părăsește definitiv România, stabilindu-se la Tel Aviv.

Deși D-na Dadi Iancu mi-a dăruit câteva manuscrise ale tatălui său, care îi reflectau erudiția și crezul, cu toate că am reușit să găsesc "Shevet România" (Tribul România) - Tel Aviv-1980 -, în care marele pictor și arhitect povestea despre arta sa și sionismul, credeam că această chemare, spre Palestina, s-a manifestat doar în anii 30, când fascismul a început să prindă rădăcini în România. Și totuși, Radu Stern a remarcat referințe legate de două publicații evreiești, "Adam" și "Puntea de Fildeș", și, cu ajutorul Centrului de cercetare a iudaismului din România, cu sediul la Universitatea Ebraică din Ierusalim, am descoperit revistele, care mi-au dezvăluit o lume fascinantă, a afinității artiștilor și scriitorilor evrei din România, pentru idealul sionist.

O universitate ebraică, pentru evrei

Primul congres sionist a avut loc la Basel, în 1897, iar în 1913, în cadrul congresului al 11-lea, la Viena, s-a hotărât înființarea unei universități a poporului evreu, a Universității Ebraice, la Ierusalim. În 1918 a avut loc punerea pietrei fundamentale, după achiziționarea terenului de pe Muntele Scopus (Har Hatzofim), iar la 1 aprilie 1925 visul s-a materializat. La ceremonia oficială de deschidere au participat conducători ai mișcărilor evreiești, în frunte cu fondatorul universității, Dr. Chaim Weizmann, savanți de renume, lideri sioniști, demnitari britanici (Lord Balfour, Sir Herbert Samuel, Viscount Allenby), Sef-Rabinul Kook, poetul Haim Nahman Bialik și multe alte personalități din lumea spirituală și politică.

În comitetul de conducere au fost aleși, alături de Dr. Weizmann, profesori, filozofi, scriitori, oameni de cultură, precum Albert Einstein, Martin Buber, Sigmund Freud, Aser Ginsberg (Ahad Ha'am), Haim Nahman Bialik, Dr. Judah Leib Magnes, James Rothschild, Sir Alfred Mond, Nahum Sokolov, Harry Sacher, Felix M. Warburg... În afara alcătuirii unei platforme academice, aceștia aveau și rolul de a reprezenta universitatea și de a mobiliza colegi din întreaga lume, în scopul obținerii de fonduri materiale necesare bunei funcționalități a acestui institut de învățământ superior.

Ecoul de la București

Așadar ne aflăm la începutul lunii aprilie a anului 1925, în urmă cu 85 de ani, la Ierusalim. De pe Muntele Scopus pornește un mesaj către oamenii de artă și litere din întreaga lume. Îl aflăm citind pe prima pagină a revistei " Puntea de Fildeș":

" Scriitorii și artiștii evrei, adunați într-o colonie înfloritoare, în preajma Ierusalimului, au adresat un apel către scriitorii evrei din toate țările, rugându-i să organizeze pretutindeni, în aceeași zi, un festival, al cărui produs să servească realizărilor practice din Palestina, în clipa în care se deschide acolo, o nouă Universitate.

Scriitorii evrei-români au răspuns și ei acestei chemări și au organizat o șezătoare în seara de 11 Aprilie. Cu acest prilej apare numărul festiv al revistei "Puntea de fildeș", la care colaborează scriitori evrei-români cu concepții politico-sociale diverse, aducând astfel un omagiu colegial confraților de pe țărmurile îndepărtate ale Mediteranei."

Într-adevăr, creatori de prestigiu participă la această publicație de 26 de pagini, cu versuri, proză, eseuri, desene. Voi aminti doar câteva nume, Al. Dominic, B. Fundoianu, F. Aderca, Horia Carp, Emil Dorian, Eugen Relgis, Camil Baltazar, A.L.Zissu, I. Ludo, Ion Pribeagu, F. Brunea, I. Peltz, Dr. Iosif Westfried, Marcel Iancu, Adrian Verea și alții. Coperta îi aparține lui Marcel Iancu, iar portretele sunt creionate de Maxy, Maur, Ross, Marcel Iancu și Kapralik. Exemplarul care mi-a parvenit de la Ierusalim conține autografele majorității celor ce au contribuit la realizarea revistei.

O țară nouă, ideală și modernă

Nu mă voi opri asupra textelor sau ilustrațiilor, fiecare dintre ele având propria valoare artistică, realizând împreună un mozaic care emană entuziasm, dragoste de oameni, idealuri și speranțe. Dar voi insista asupra unui remarcabil eseu, postat la pagina 22, pe care îl voi reda în întregime, respectând ortografia autorului:

Reclădirea Palestinei

de Marcel Iancu

Dacă reclădirea Palestinei suferă de ceva, este, desigur, înainte de toate, de arhitectură. Am început să clădim fără plan și, orice scuze am vroi să găsim, nu putem ascunde "orientalismul". E un viciu de neiertat.

Nu pricepem dece tocmai pe domeniul arhitecturei se păcătuește, când, pe toate celelalte, Palestina va dobândi cele mai moderne, practice și higienice orândueli.

E drept că abea în ultimul deceniu s'au determinat principiile moderne ale urbanismului de azi. Altă dată treceau sute și mii de ani până ce se închegau conglomerate de construcții. Generații multe treceau până ce se putea începe o sistematizare de urbanism și, cu toate acestea, avem, din secolul al 17 și al 18, încercări de acest soiu. Orașele azi nu mai cresc ca altădată.

Un loc, un pământ prielnic, atrage, în cazul colonizărilor, atâta lume, încât orașele se desvoltă cu o repeziciune uimitoare. În acest soiu de desvoltare nu se poate păstra atitudinea romantică de a lasa lucrul să crească la voia întâmplării.

Azi se construesc orașe cum se construesc case. Nicăeri imaginea unei societăți nu se exprimă mai bine decât în aspectul acestor construcțiuni colective. Aci se oglindește armonia sau desordinea socială. Civilizația popoarelor se măsoară azi după gradul de desvoltare al "urbanismului". Anglia și Germania au creat orașele grădini cari s'ar potrivi așa de bine cu peisagiul palestinian. America tinde spre orașele turnuri, cu organizația comercială concentrată într-o serie de sgârie-nori, iar cartierele de locuințe împărțite radial la o distanță mare de centrul muncei.

La crearea orașelor moderne astăzi se fac planuri de sistematizare cu maximul de extensiune prevăzut în decenii viitoare. Azi, când Suedia și Finlanda proectează orașe întregi cu planurile și fațadele piețelor publice studiate înainte de se vând sau se împart proprietățile, azi, când America construește orașe tipuri cu cele mai perfecte instalatii de higienă și modernism, pentru a le putea închiria "Longview" (Washington), Palestina nu se poate reclădi cu metode "orientale", când vrem o țară nouă, ideală și modernă.

Încă mai e vreme de a interveni în grabă, de a salva pentru secole aspectul țării făgăduinței. Spiritul practic rău înțeles să nu ucidă arhitectura-urbanistă-socială care singură garantează fericirea generațiilor viitoare."

Marcel Iancu arhitect

La prima vedere, acest text constituie preocuparea idealistului Marcel Iancu pentru modernizarea Palestinei, în stilul unei arhitecturi funcționale, planificate. Cu trei ani înainte, în colaborare cu fratele său Iuliu, deschide "Biroul de studii moderne", la București, revoluționând arhitectura capitalei Romaniei, prin numeroasele clădiri concepute în perioada interbelică. Zece ani după "Puntea de Fildeș", în 1935, Marcel Iancu scrie în broșura "Către o arhitectură a Bucureștiului":

" Văd nevoia urgentă de a reface Bucureștiul și am încercat să schițez noua orientare urbanistică, care pare și azi o utopie. De altfel urbanismul este arta care trebuie să scruteze viitorul. Cei care clădesc orașe fără destulă previziune se găsesc mereu depășiți de realitate."

Fără îndoială, Marcel Iancu a fost impresionat de teoriile urbaniste ale lui Le Corbusier, pe care l-a admirat, urmărind etapele evoluției arhitectului elvețian între anii 1922 ( cind a prezentat schema pentru Ville Contemporaine) și 1935, când, după primirea cetățeniei franceze (1930), a publicat " La Ville radieuse". Dar textul din Puntea de fildeș, din 1925, este atât de timpuriu, încât ne indică deja concepția modernistă, în aceeași perioadă cu schimbările arhitecturale și urbanistice din Franța sau Germania ( stilul Bauhaus), fiind totodată influențat de cubism și de futurismul italianului Marinetti, enunțat în manifestul din 1909.

Între oriental și modern

Și totuși, odată ajuns în Palestina, în 1941, în scurta perioadă în care a lucrat ca arhitect, întâi la secția de urbanism a primăriei Tel-Aviv, apoi la Ministerul Muncii, unde a fost însărcinat cu restaurarea centrelor istorice din Jaffa (Yaffo), Ramlah și Lod, dar și ca proiectant de parcuri naturale (în cadrul Diviziei de Planificare sub controlul direct al Cabinetului primului-ministru al Israelului), filozofia sa în arhitectură și artă a evoluat către o armonie între elementele orientale și moderniste.

În arhitectura israeliană, după înființarea statului, Marcel Iancu a contribuit la conservarea și reabilitarea satelor arabe părăsite, împotrivindu-se tendinței de demolare a clădirilor degradate, restaurând așezările Jaffa, Ramlah, Lod și protejând relicvele antice din Acre ( Akko), Safed (Tzfat), Beith She'an, Tiberias ( Tveria).

Exemplul cel mai concludent însă, îl reprezintă înființarea coloniei artiștilor de la Ein-Hod ( unde a locuit și a avut atelierul), pe ruinele satului arab abandonat, păstrându-i farmecul oriental, culoarea locală.

Din cele două case concepute de Iancu în Israel, doar o vilă din Hertzliya, pe două nivele, există și astăzi, diferită de cele din România, influențată de elementele arhitecturale mediteraneene ( arcada, acoperișul în pantă). În mod paradoxal, modernistul și revoluționarul Iancu nu a neglijat tradiționalismul, a respectat patrimoniul istoric, dar a introdus și elemente noi ( fereastra triunghiulară), integrând vila în peisajul înconjurător și folosind, în construcție, piatra locală.

"De te voi uita, Ierusalime..."

Revenind la "Puntea de fildeș", editată la București, în 1925, cu ocazia înființării Universității Ebraice din Ierusalim, consider că arhitectul și artistul Marcel Iancu și-a adus aportul cel mai consistent, pornind de la copertă, la portrete, la concepția grafică, la eseul despre "Reclădirea Palestinei". Se simte, în cuvintele sale, o identificare cu aspirațiile poporului evreu, de a avea o țară a lui, pe același teritoriu în care, cu mii de ani in urmă, a existat Israelul de odinioară. Numele revistei semnifică puternica legătură a evreilor din România, printr-o punte spirituală, dar tenace, de duritatea fildeșului, păstrată de-a lungul secolelor, transmisă de generații, cu istoria și tradiția Israelului, asa cum se exprimă și in urarea " La anul, la Ierusalim!".

"Puntea de fildeș", număr festiv, nu va rămâne izolat. După un an, în seara de 2 Mai 1926, apare la București un al doilea (și ultim) număr, simultan cu organizarea unei "șezători", în același scop omagial, răspuns la apelul colegilor scriitori și artiști evrei din Palestina. Despre conținutul Punții de fildeș din 1926 și contribuția surprinzătoare a lui Marcel Iancu, în numărul viitor.