agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1309 .



Carte: o Leoaică îmi traversează centrul
articol [ Carte ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2020-12-21  |     | 



A apărut de curând:

o Leoaică îmi traversează centrul. Poezii (290 p.)
Editura Ars Docendi – Universitatea din București, 2020
Autor: Daniela-Luminița Teleoacă
Editor: Ioan Crăciun
Tehnoredactare: George Arun
Coperta: Roxana Lăzărescu

Data viitoare Dumnezeu va face Femeie!

„Daniela-Luminița Teleoacă și-a obișnuit cititorii cu o scriitură de forță, a cărei amplitudine oscilează între abisurile sufletului și strălucirile celeste, ivind în imagini poetice dintre cele mai surprinzătoare o realitate care ne înconjoară pe toți deopotrivă, dar pe care doar profunzimea unui artist o poate percepe și o poate reda în vers. Aflată la al treilea volum de poezie, după „În absența din preajma Copacului” (2018) și „El ne ținea într-un pumn cu iubire inima” (2019), și după romanul „Sonia cu accent grav și hiat” (2019), toate apărute la Editura Ars Docendi – Universitatea din București, în volumul de față Daniela-Luminița Teleoacă nici nu și-a diminuat intensitatea trăirii poetice și nici nu a căzut în manierism. Complexitatea versurilor autoarei permite diferite puncte de pornire pentru exegeză, dar, în cele ce urmează, vom încerca să surprindem doar esența creației sale din modul în care se articulează în structura lirică simbolurile și motivele, dând naștere unei semnificații ample, care traversează și dă coerență întregului volum. „o Leoaică îmi traversează centrul” este un volum în care poezia se naște din dialectica feminin/masculin, din principiul contrariilor care se resping în aceeași măsură în care se atrag sau se resping pentru că se atrag. Opoziția, explicită sau implicită, o surprindem chiar din titlurile poeziilor: „despărțindu-neˮ, „un țipăt – o surzenieˮ, „nu suntem aiciˮ, „liber arbitruˮ, „versusˮ, „all inclusiveˮ, „all exclusiveˮ, „face to faceˮ, „inamiciiˮ, „de o parte și de altaˮ și o simțim nu ca pe extazul paroxistic din primele volume ‒ a cărui intensitate declanșează un val de adrenalină, răscolind simțurile, pentru a se disipa apoi prin toți porii, întrucât nu suntem decât ființe materiale, care, vibrând la frecvențe prea înalte, credem că ne dezintegrăm, nu că ne contopim în lumină ‒, ci ca pe o trăire așezată, dar profundă, ducând undeva către începuturile creației, când erau doar Adam și Eva, adică TU și EU, cu majuscule, cum apar în poemul „îndatorireˮ.
Această profundă, incipială, dar abstractă opoziție între TU și EU, între principiul masculin și cel feminin, capătă expresie umană, repetabilă la infinit în „el” și „ea”. „Ea”, femeia, este o ființă a pământului, dar dacă ne așteptăm să vedem simbolistica mult prea cunoscută, mult prea des asociată acestui principiu, Daniela-Luminița Teleoacă ne scoate din zona de confort cultural și ne propune imagini noi, puternice, care provoacă și răscolesc, care intrigă și nu lasă răgaz de interpretare, care se impun direct, ferm și frust și fixează imaginea ca să nu se mai poată șterge din memorie. Astfel, femeia este o mică divinitate („ultima dată se văzuse un țesut suspectˮ), este Leoaică („o Leoaică îmi traversează centrulˮ), este femeia-copac („n-ai știut tuˮ), poate fi dumnezee („ultima dată se văzuse un țesut suspectˮ), ea îl ajută pe Dumnezeu în ziua a 7-a („inamiciiˮ), ea este Femeia („l’amore è una questione clinicaˮ). Femeia aceasta primordială, arhetipală, cu o forță de proporții colosale, divine, copleșește bărbatul, „îi incizează centrul masculinității” („inamiciiˮ), nu-i lasă nicio cale de manifestare. Dar, pe cât de puternică este ca Femeie, pe atât de diafană este în ipostaza de femeie, întruchipare a grației, căreia însăși natura i se închină: „ea venea pe o cale / în rochie înflorată şi pantofi de lac / doi fluturi trudeau s-o desăvârşească estetic” („poemul zileiˮ). Deși născută din opoziția-atracția contrariilor, principiul feminin atât de puternic nu are un corespondent masculin pe măsură. Dacă ea este însăși forța naturii în profunzimea și măreția ei, el, bărbatul, este palid, un personaj livresc, care „citește Nietzsche” și „un vraf de filosofi”, un homo viator „singur”. El se vrea, poate, pelerin în căutarea lui Dumnezeu, dar are „centrul deraiat” („homo viatorˮ) și nu i-a mai rămas decât ipostaza de rătăcitor prin eternitate: „el merge orb mai multe secole: / cerşetor. interpret ambulant. vânzător de vată-pe-băţ şi iluzii cu nemiluita” („inamiciiˮ) și, în cele din urmă, „se predă” („el se predăˮ) forței vitale care îl animă.
Urmărind protagoniștii de calibru atât de inegal, ne întrebăm, firesc, de unde este alimentată dihotomia EU/TU, și vedem că el este doar o umbră palidă, poate o amintire sau o iluzie, care există pentru că ea se agață de el, își aduce uneori aminte, nu vrea să recunoască să fi fost cândva „noi doi ”: „noi doi / nu existase vreodată / nici nu avea să fie” („nu vreau să te vindec!ˮ). Ea are atâta forță, încât recunoaște că „eram eu / unica ninsoare / singura contribuabilă” („nu vreau să te vindec!ˮ), iar faptul că ea aparține altui nivel, altei dimensiuni, altei paradigme i-l mărturisește fără ocolișuri: „dar ce păcat / pentru tine! / eu văd totul / la scară cosmică! / scuză-mă / dacă nici măcar/ nu te-am identificat!” („la scară cosmicăˮ). Ipostaza arhetipală a Femeii, ilustrată până acum prin opoziția cu un principiu masculin, se întregește cu dimensiunea de sursă a creației, din care provine, de fapt, și acest principiu masculin ‒ Femeia care dă viață fiecărui moment și fără de care viața nu este decât „lipsa de iubire a întristaților lumii” („povesteˮ). În aceste condiții, nu constituie un prilej de mirare anunțul pe care ipostaza lirică a autoarei îl face la finalul uneia dintre poeziile cele mai intense: „data viitoare Dumnezeu va face Femeie!” („imunizareˮ)”.
Andreea Dinică
București, 8 noiembrie 2020


*
ştiu
nu-i prea confortabil în preajma mea
habar n-am avut eu vreodată ce-i aia
femeie înduplecată
de-aici
teama lucrurilor de mine supunerea
decizia lor de a exista silenţios şi onest
până la poeticitate
şi pânzele albe încercând să conserve
statutul depărtării înalte
această mare a adâncului
în care ai fi putut să găseşti
o parte însemnată din mine

vezi tu
iubirea nu începe cu carne
n-are cum să sfârşească

această sălbăticie
adusă tocmai din prima zi
când prada s-a încredinţat vânătorului
fără să clipească

(Dumnezeu nu anticipase
cât era El de Dumnezeu
sau poate tocmai de aceea a optat
să acorde prezumţia de naivitate...)

să nu ripostezi deci
dacă mă voi sustrage domesticirii
regulilor fructului gustat cu de toate!

*
din delicateţe din comoditate din convenienţă
aş putea să vorbesc despre toate lucrurile
numai de bine

m-aş aşeza pe o scenă minusculă
susceptibilă de a suporta măriri succesive
fantastică mi-aş ţine echilibrul
(strămoaşele mele din cretacic ar fi cu ochii pe mine. şi nu-i deloc de glumit cu panterele!)

suferinţa ar fi o zeiţă cu buricul develit
pe acel soclu perpetuu mişcător al iluziilor
femela fardată până peste poate să-şi mascheze
monoloagele părţile-lipsă apucăturile
aş dormi cu ea aş sângera aş nefi
galantă i-aş împrumuta trăsăturile
şi destinul

aş da un nume poetic de martir
strigoiului ieşit din copac
sau din mine
l-aş face dumnezeu
înger năpăstuit
salvator cosmic
aş scrie cu el
cea mai frumoasă lume

din dragostea noastră
absurdă terifiantă anodină
aş da la Jurnal povestea ideală
iubirea aia unică, măi, care, da,
chiar există!

[între timp, ţi-aş imortaliza spaima frivolitatea nepăsarea demonii hedonismul moartea, of, de care, măi omule, eşti atât de mândru!]

cât ai clipi aş risipi suspiciunile incredulilor!

aş rupe 12335678910111213 + 4 file dintr-o introducere
aş bandaja zona pierzătoare a magdalenei
care a jurat că se va vinde până la sfârşitul veacului

aş trece vorbele noastre şerpoase
prin vanilie praf de copt levănţică

aş preamări preacinsti preaslăvi
prinţi cerşetori bandiţi
de la colţ de stradă
din colaps de inimă

aş privi linia aceea unde cerul încă pare că se uneşte cu pământul
ca şi cum!


dar eu!

eu nu sunt nici delicată nici comodă nici altfel.

*
felul acela atemporal de a seconda ploile
amestecul de pământ-cu-dulceaţă
(preferata mea, de vişine!)
o vânătaie nevinovată într-un colţ auster de masă
na-na-naaaaa! se lasă caniculă!
efortul titanic de a-mi şterge vopseaua de pe unghii
ratarea serialului brazilian de la 6

oh!
cafeaua concepută cu caimac şi vanilie
buzele arse în aventurare eroică
(eroina ta! eroina ta! Eroina!)
şorţul căzut estetic pe un spătar
irezistibila prăjitură
cu dovleac şi cu zmeură
atunci când am ştiut exact
cum se începe o carte
nu cum se termină

fuga mea prin sufragerie
ca printr-o lume complicată
cu mangrove şi păpuşi din lemn
cu tot soiul de vietăţi ascunse după draperii
uite cum li se mijesc ochii îndărătnici!

rujul meu galben
pumnul cu roşu:
libelule greieri mimoze
semnul de lectură rătăcit
mănuşile vişinii amestecate
cu notiţe la mate

cordonul de la halat
centura ombilicală
urmele strămoaşelor mele vajnice
frumoase amazoane descinzând
dintr-un poem cu deschidere la cosmos
pe marginea cizmelor înalte


în sfârşit camera mea îngustă
împânzită cu păsări şi fluturi
marea dezlegându-şi talazul
în dreptul patului auriu
nescrupulos aruncând în aer
avioane albe cosmonauţi viaţă


în fapt
dâra liliachie de magnolii compunând
subtilitatea durerii... muzica facerii
ca şi cum Dumnezeu


cam asta

e tot

ce ai putea tu

la un moment dat

să-ţi aminteşti

de(spre) mine

*
cu dragostea te porţi cu mănuşi!
nu contează
dacă ţi-a rupt o mână un picior
a schimbat priorităţile de la 5 cu detaliile de la 7
ţi-a pus mecanism te-a prevăzut cu programe sofisticate
a-mpins mai apoi vremea... şi... de tine ce s-a ales?!

a dat buzna ţi-a răvăşit intimităţile
a luat haina ta de gală cu neruşinare şi-a etalat-o
printre opinci
ţi-a devalizat cele 4 cămăruţe ale inimii
fără să te consulte a încheiat
convenţii contracte dezacorduri
fără vreo culpă a redundanţei
nici a contradicţiei

te-a văzut mai apoi la un colţ
murdar orb şchiop flămând
a simulat ne(re)cunoaşterea
sau poate ţi-a aruncat din priviri
bănuţul acela în care îşi tot agăţa trena
spre marile reprezentaţii

şi nu-i spui ei
(nu se face în faţa unei aristocrate!)
că nu mai poţi
că eşti vândut de dator
că te arată cu degetul lumea
şi buba ta...

te întorci cuminte
pe fragmentul personal de supliciu
îl reiei în posesie te faci că nu-i vezi
aberaţiile sfruntata neruşinare
o întrebi din tăceri:
o cafea? un trabuc?
pleci capul când ea se răsteşte la tine

îi accepţi toanele de pisică
îi pui la dispoziţie:
gambe prelungi. porţelan de Sèvres. centru cosmic. Destinul!

te reinventezi
într-un minor proces al abdicării de sine
îţi urli în oglindă:

auzi?!

te porţi cu mănuşi!

în ruptul capului
nu vei putea trece
peste dreptul
primului născut!

*
fac semn
las minimul spaţiu
şi acestei aberaţii
să se manifeste
nu sunt indiscretă
nu vreau cu orice preţ
să intru în detalii
privirea de ansamblu creează
cadre aproximativ acceptabile ca de pildă

acest deşert ridicol străbătut de bravi beduini
o cafea la nisip şi turbanul meu orange
de la care îşi trage un soare instinctele
întâmplarea rămasă în suspans noir
pe la miezul-nopţilor albe

respir respir respir cu faţa la răsărit fac briză 2-3 păsări ample
o leoaică îmi traversează centrul proba de foc impune imaginaţie
jocul acesta de dezlipire a vălului de pe realitate

dobor dune castele de nisip
dincolo de umbre cactuşi sau narcise
trupul meu dur evaporându-se subtil
până la argintiu

catifelate parfumate vii
creaturi domestice se retrag
în sălbăticiuni

sunt exact în momentul acesta
te privesc ca şi cum
de mult ai fi trecut

îmi recuperez cafeaua în timp util!

*
el intra
într-o lume deposedată
ca un automat îşi verifica ora
să nu bată la ochi
îşi trecea degetele
prin centrul deraiat

mima
5 noiembrie a.c.
prezenţa în faţa cinema-ului desfiinţat
apropierea Crăciunuui
fantastica împăcare cu sine
cu marele rest

cu... Ea!

îşi binecuvânta
geamantanul îndesat
sipetul argintiu
vraful de filosofi
telefoanele continue
facebook-ul voice changer-ul
cele 2 plus 5 plus încă 7 plus 9....
adrese.... „personale” cu parole cu tot...
încurca... cineva îi tot spărgea contul!
îi furase chiar şi numele grandios
circumstanţial îşi schimba opiniile
despre adicţii

adâncit când oblic... mai mult paralel
pescuia exotic în frac pe malurile pictorului impresionist
căruia nici prin cap nu-i trecuse vreodată că un cineva
avea să-i umple peisajul
cu-n gol adevărat

îşi cumpăra casă la curte
cu mansardă şi acoperiş în 2 ape
cultiva gardenii se-ntreba de ce nu fac
seminţele iarbă?!

cel mai probabil
avea să renunţe la banca din faţă
poate şi la ploaia de vară
la ropotele albe ale narciselor
în furişarea lor înspre om

ce-i drept
începuse să-i placă suspect de mult
Nietzsche...

traversa

el era

singur!

singur de tot!

*
mogâldeaţă
umplusem împrejurimile
cu plânset isteric şi sânge
lovisem cu-n picioruş lanţurile
aşa cum izbeşte o planetă
finitudinile infirme ale lumii

atunci a fost prima oară
când fără sentimentul consecinţei am întins la maximum
corzile pulmonare şi aşa surmenate ale cosmosului

forme alb-cenuşii îşi revendicaseră partea lor de destin
întinderea de la omoplat până la grimasa
ce printr-o strădanie a firii… printr-o întâmplare
ar fi adus zâmbetul
parcelele de epidermă proaspătă
în care nu s-ar fi sfiit iarba să iasă
ca dintr-o ţarină imperială

siluete oblice se grăbiseră spre verdicte
habar neavând că o hârtie impecabilă
nu putuse nicicând să substituie o iubire

în sfârşit simţisem
ispita cărnii încinse
îmi deschisesem larg nările
până la dezgolire inspirasem
chintesența realului

o friptură franţuzească pomana porcului
doi inşi abandonându-se anatomiei
increatului

îl înşfăcasem mai apoi de o mânecă
pe preotul mic mai să cadă
în cristelniţa oarbă

deprins cu gălăgia
– cod genetic ireproşabil!
publicul amuţise!

abia ieşită în lume
redefineam
trecerea pe roşu
scumpirea pâinii
cea de pe urmă trădare
abţinerea de la moarte.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!