Poetului occidental, care reflectează asupra artei sale, îi pare firesc demersul de a încerca să legitimeze poezia. Mai precis, acela de a-i căuta și de a-i găsi un temei cu adevărat solid și adînc, măcar la fel de puternic ca acela al realității pe care poezia o sfidează, o contestă și o concurează. Dar asta mai curînd pentru că nu doar poezia, ci întreg domeniul esteticului, arta de orice fel, în comparație cu realitatea, sînt cantonate deja pentru occidental în domeniul facilului, al artizanatului mai mult sau mai puțin frivol.

Adoptînd o mentalitate realistă, pragmatică, mercantilă, occidentalul își exprimă astfel opțiunea pentru o viață cu o tonalitate fundamentală austeră, realist-posacă, admițînd doar ipostaza ușuratică și neserioasă a artei ca divertisment. Pentru el, momentele estetice ivite în viață sînt doar acelea care acționează ca o distragere de la corvezile vieții și ale datoriei cotidiene și le acceptă prin urmare, în neseriozitatea lor, doar ca un fel de diversiune utilă care servește la refacerea forței de muncă. Ca pe un fel de odihnă activă totuși, pentru că, cel mai adesea, genul de participare interactivă la divertisment frizează orgiasticul.

Societatea de consum, folosindu-se de girul vechimii antice al arhicunoscutei devize panem et circenses, folosește din plin această accepție diversionistă a artei, integrînd-o în industria spectacolului care a reușit să-și adjudece și să mixeze toate artele într-un imens și amalgamat kitsch pentru uzul non-stop al maselor surescitate.

Se înțelege prin urmare că, atunci cînd Nichita Stănescu declară exaltat și ritos că poezia este superlativul eticii, el tinde să redea artei o mai nobilă menire, să o reintegreze vieții umane cu o pondere mult mai substanțială în economia acesteia. Și să recupereze astfel terenul pierdut, scoțînd-o din orizontul minoratului perpetuu și și asigurîndu-ne că ea este responsabilă de asigurarea plenitudinii vieții, că numai datorită ei viața își poate regăsi vibrația tonică originară, autentică.

Situarea esteticului în prelungirea eticului îi redă celui dintîi seriozitatea și forța pierdută, dar, totodată, salvează și eticul de anemierea și fadoarea rigoristă. Fapta umană ce resimte în ea palpitul liric nu mai este doar un exercițiu sterp al datoriei, ci trăire deplină, împlinire vitală. În această accepție, arta nu se mai adaugă cumva din exterior vieții pentru a o înfrumuseța, nu mai este un simplu și accesoriu zorzon, o podoabă facilă, un exces luxuriant – adică pur și simplu o poleire a vieții. Frumosul, conform etimologiei sale, se reîntoarce prin aceasta la o accepție formatoare, devenind punere în formă a vieții. Arta este acel ceva care prin vibrația sa plenară, pornind dintr-un miez interior, ne face să fim mereu în formă, să nu ne pierdem tonusul vital. Frumosul este văzut în acest caz ca formă internă care irumpe în tot ceea ce face cel care îl cultivă și îl trăiește așa cum se cuvine.

Tot Nichita este însă nevoit să afirme: eu nu admir misterul, îl creez. Este o afirmație a orgoliului creator tipică pentru artistul ca și pentru sufletul faustic al occidentalului. Sfîșiat de accese acerbe de individualism, omul instrăinat simte că totul, lumea întreagă, îl neagă. Este adevărat, uneori, în clipe de adîncă reverie, pînă și Camus, care teoretizează omul absurd, resimte acea blîndețe fără de margini a unui peisaj care îl neagă fără mînie și îl împacă oarecum cu lumea. Totuși, tentația artei occidentale este una demiurgică, aceea de a crea alte lumi care să înlocuiască o realitate nedemnă în care nu se poate trăi.

*

Poetul oriental este scutit de toată această acrobație teoretică, menită să recupereze pentru poezie un statut mai demn și mai dezirabil. Pentru el, statutul ontologic al poeziei nu este diferit de cel al realității. Poezia este, pur și simplu, o stare a firii. Există la fel cum există realitatea. Ba poate chiar mai abitir decît ea. Căci ea este misterul aflat în miezul profund al realității, este spiritualitatea aflată dincolo de vălurile care o ascund și adesea o falsifică.

Poetul nu face decît să cultive pentru sine acea stare prielnică surprinderii realității autentice și profunde care este poezia. Într-un fel modest, el este surprins de revelația pe care încearcă, la rîndul său, să n-o piardă, să o noteze discret și sugestiv pentru uzul celorlalți. Poetul e doar atent, pregătit, într-o stare în care acordul la vibrația firească a profunzimilor este pentru el mereu posibil.

Poezia nu este astfel decît contactul cu realitatea profundă, atingerea ei și preluarea acelui palpit esențial. Poetul, modest, umil, fără accese de titanism creator, surprinde doar poezia lucrurilor și o comunică, o împărtășește celorlalți, celebrînd astfel misterul ei. Poezia este astfel sărbătoarea realității, realitatea în ipostaza ei sărbătorească.

Convingerea poetului oriental este deci că realitatea ca mister, poezia realității, există. Omul trăiește într-o lume în care sacralitatea este difuză, iar poetul nu face decît să oficieze misterul acesteia. Formula lui Mircea Eliade este aici cea mai potrivită: sacrul este camuflat în profan. Poetul deține doar organul, lira acordată de așa natură încît resimte cu precădere vibrația sacrului aflat în proximitate, în cotidian, în banal, în lucrurile cele mai umile și lipsite de strălucire. El o preia și, cu o minimă prelucrare, o transmite celorlalți.

Nu el creează misterul sau cîntecul, acestea se întîmplă de la sine. Nu orgoliul creator îl împinge să plăsmuiască misterul, ci ființa sa, eliberată de sinele parazitar, atinge acea stare în care poezia lumii, realitatea cea mai adîncă a ei, se manifestă osmotic în același timp în lucruri ca și în sufletul său.

*

Nu putem spune că diferența de mentalitate dintre occident și orient este absolută și irecuperabilă. Și poeții occidentali sînt tentați de atitudini mai modeste, de un anume anonimat al creației, de confuzia cu firea.

În poemul Unde un cântec este, Blaga surprinde ființa cîntecului ca pe un fel de epifanie, de arătare zeiască. Cîntecul este pentru el destrămare și răsfirare a zeului, topire a sa în lume, metamorfozare în adiere, mireasmă, vrajă-vînt, care, abia așa, ating coardele de-argint ale lirei.

E remarcabil faptul că este vorba de un cîntec al firii și nu de unul de păun-cantautor. Realitatea întreagă este în sărbătoare, este plină de ființa zeului sau de zei mărunți ca-n shintoism. Ea este, de fapt, cîntec pentru că este „pierdere, / zeiască, dulce pierdere de sine”. În finalul poemului poetul mai spune:

„Dar cel ce-ascultă, dobândește viu contur,
în armoniile treptat depline
un templu, un menhir sau crin devine.”

Și consfințește astfel metamorfoza ascultătorului-poet care se apropie de statutul armonic al unui lucru printe celelalte lucruri. Doar așa fiind demn să se pătrundă de întreaga armonie a cîntecului.

*

În maniera sa ghidușă, Marin Sorescu se mărturisește: „Pereții casei îmi sunt plini / De rame / În care prietenii mei / Nu văd nimic. / Cred că le-am expus acolo / Pentru exasperarea lor.” Arta sa poetică se rezumă prin urmare, simplu și umil, la a înrăma misterul ivit oarecum ca nuca-n perete, căci iată ce spune despre un loc oarecare din peretele de deasupra patului:

„Într-adevăr, pe locul acela
Joacă o lumină
De formă sferică.
Nu este-n jur nici un bec,
Nici un ochi deschis,
Nici o mină de fosfor.”

Realitatea banală și fadă, varul insipid de pe perete, palpită deodată din senin, inexplicabil, fără vreun motiv, dar impunînd responsabilizarea poetului: “Cineva respiră, respiră. / Cine știe ce stea / Arde undeva departe. / Și-n sistemul de reflectare ciudat / Al lucrurilor, / Sufletul ei bate acum / În peretele meu.” Poetul are doar un statut modest de sămădău, ia seama doar, bagă-n seamă ciudatele fapte și dă seamă despre ele:

“Mâine va trebui să pun
Și-n locul acesta
O ramă.”

*

Cei doi poeți, și nu sînt fără doar și poate singurii care văd lucrurile așa, ne conving că menatalitatea occidentală este penetrabilă și poate comunica lesne cu estetica orientală. Un poet veritabil, cum este Cezar Baltag, chiar dacă nu practică el însuși arta haiku-ului, are organul cu care să poată înțelege perfect ce este acel gen inconfundabil de poezie. Ne-o dovedește prin felul în care se rostește despre această poezie doar aparent exotică:

“Un haiku nu are un scop și nici nu năzuie să fie frumos în sine. El nu are valoare și nu este analizabil. El e aproape un obiect. Un haiku nu este altceva decît, ca să reluăm o celebră metaforă Zen, degetul cu care cineva arată luna, dar, cum spunea Suzuki, vai de cel ce ia degetul drept însăși luna. Un haiku nu descrie, ci arată, ajută să apuci senzația direct, e o unealtă, un instrument optic sau, mai bine zis, o fereastră, care se deschide pentru o clipă doar, luminată de un fulger, spre inima inexprimabilului.”