poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10571 .



Demonismul istoric. Căderea în hybris și declanșarea apocalipsei. Acosmia malignă
articol [ ]
la Mihai Eminescu Colecţia: Cutitul de argint

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [taras el bulba ]

2008-01-18  |     | 



Angelologia eminesciană este încă în formare la 1871 și poate absorbi semințele unui demonism ce se diseminează lent, dar ireversibil. Rezultă de aici o ambiguitate barocă a formelor și substanțelor. Un Înger de pază este perceput ternar: înger, femeie și demon. O distincție netă nu se poate efectua la această epocă: „Ești demon, copilă, că numai c-o zare/Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare/Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare”. Asemenea Tamarei din Demonul lui Lermontov: „Înger, părea de frumoasă,/Demon, de crudă și rea” .

O dată cu anul 1872, Eminescu începe să-și expună „doctrina” mitico-filosofică în poeme de respirație mai largă, bogate în descrieri fastuoase și cu o figurație complexă. Acesta este cazul fragmentului Egipetul, pătruns de suflul demonic al unei civilizații caracterizate, înspre final, de grandomanie și impietate. Ca un simbol al impietății (ασέβεια) „se ridic trufașe/Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe,/Racle ce încap în ele epopeea unui scald”. Predestinarea malefică, împotriva căreia se revoltă Mureșanu, nu deține aceeași importanță aici, unde agentul disoluției este pervertirea sistemului tradițional de valori: „Se-nmulțesc semnele rele, se-mpuțin faptele bune”. Aceasta este și cauza pentru care „piramidele din creștet aiurind și jalnic sună/Și sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt”.O profeție neagră plutește peste aceste versuri ce conturează concepția eminesciană despre demonismul istoric. Viziunea romantică, a surpării civilizațiilor generatoare de impietas, este dinamizată de convulsia cosmică pe care o presupune apocalipsul eminescian; e de ajuns ca magul, „paza răzbunării”, să citească „semnul întors”: „Ș-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,/Astupând cu el orașe, ca gigantice sicriuri/Unei ginți ce fără viață-ngreuia pământul stors” .

Obsesia trecerii timpului este evidentă și într-un scurt poem precum O, te-nsenină întuneric rece…. Aici timpul devine un cadru material, o neagră „speluncă umedă ca și ebenul cel topit”, gaură neagră ce absoarbe și anihilează constructele materiale și spirituale. Funcția sa destructivă este deosebit de activă dacă ținem cont că „vremea/Ce vremuiește-adânc în tot ce e” are capacitatea de a șterge memoria înfăptuirilor de seamă din „mintea secolilor lungi, greoi”. Dacă demiurgul universului poetic eminescian se dovedește doar un mandatar al unei forțe obscure, timpul este reprezentat adesea ca o zeitate formidabilă, funcționând ca o frontieră opresivă, o „cenzură transcendentă” în calea celor care vor să acceadă la cunoașterea absolută. Încununarea creației este forțată să rămână ceea ce V. Hugo numea: „L’homme, ignorant auguste” . Acest „brevet la nemurire” nu poate fi acordat din cauza agentului demonic care este Timpul, șuvoi ce târăște totul înspre „orașul/Uitării, îngropat de vecinicie” . Un heraclitism ad absurdum, răsfrângere metafizică – și plastică, totodată – a conceptului de panta rhei ce atribuie morții o semnificație iterativă și o privează de implicațiile numenale. Lumea devine un mecanism, un perpetuum mobile ce înveselește clipele de loisir ale unui zeu demonic. Ființarea însăși nu este decât: „La masque de l’enfer sur la face de Dieu” .

Verticalizarea supremă a criticii cosmologice înfăptuite de Eminescu se produce în poemul Demonism, expresie a lapidarității și eficienței imaginativ-descriptive la care se înălțase talentul poetului. Tonul apodictic, glacial și disprețuitor vădește accentuarea nemulțumirii cu privire la orânduirea existențelor într-un univers dizarmonic.

Imaginea unei acosmii maligne este conturată cu precizie, doar din câteva trăsături de penel: „O raclă mare-i lumea. Stele-s cuie/Bătute-n ea și soarele-i fereastra/La temnița vieții”. Tabloul lumii-coșciug sau al lumii-temniță este scos în evidență tocmai de surprinderea unor instantanee paradisiace, în care „îngeri dulci/În haine de argint, frunți ca ninsoarea,/Cu ochi albaștri” lucesc „întunecat în lumea cea solară”. O lucire stridentă, așadar, ca lucirea „sălbatecă” a coroanei „colțuroase” a unui Dumnezeu care se impune prin forță. Sunt îngerii demonici ai lui Arthur Rimbaud: „des anges de flamme et de glace” . Un sadism „angelic” răzbate din versurile care descriu luna ca pe o fereastră a raclei deasupra căreia cântă corurile îngerești. Orfismul incipient este obstrucționat însă de o sacadare a euritmiei în urma căreia pe pământ mai ajung doar „țăndări duioase/Din cântecul frumos”. Ironia face loc sarcasmului când este descrisă drama titanului mineralizat sau caracterul patibular al rasei care îi devastează corpul: „Ici în sicriu, sub cel capac albastru/Și țintuit și ferecat cu stele,/Noi viermuim în mase în cadavrul/Cel negru de vechime și uscat”, pământenii nefiind altceva decât „ființi ciudate,/Grețoase în deșertăciunea lor” . Contextul poetic este invadat progresiv de ceea ce V. Hugo, în L’expiation (1852), numea: „le noir sarcasme et l’ironie ardente” .

Transformarea elementelor care, de regulă, contribuie la realizarea unei atmosfere inocente, sublime: stelele, razele, îngerii, cântecul, în simboluri ale tiraniei, ale macabrului, conturează cu sporită pregnanță antropofobia eminesciană. Omul este o simplă victimă a dorințelor sale inferioare și de aceea: „Viața noastră e o ironie,/Minciuna-i rădăcina ei”. Dar însăși umanitatea decăzută nu este decât o copie a unei divinități uzurpatoare, o anti-creație destinată pângăririi universului confiscat: „Făcuți suntem/După asemănarea-acelui mare/Puternic egoist, […]/În van voim a reintra-n natură,/În van voim a scutura din suflet/Dorința de mărire și putere,/Dorința de a fi ca el în lume:/Unici” . Este locul unde se rostesc acele ‘Proverbs of Hell’ („Proverbe al iadului”, trad. n.), divulgate de William Blake, și unde se țes:‘the intricate mazes of Providence’ („căile încurcate ale Providenței”, trad. n.). Fapt este că budismul eminescian devine manifest când are ocazia de a combate dorința egoistă, motor propulsator al seriei de evenimente care compun istoria.

Dacă poetul reușește o resemantizare a termenilor-cheie din vocabularul liric comun secolului al XVIII-lea și primei jumătăți a secolului al XIX-lea, el rămâne tributar raționalismului deceniilor anterioare în eșafodarea discursivă a concluziilor privind cosmologia, antropologia și filosofia istorică. Tehnica va fi cea caracteristică iluminismului, minus optimismul spre care tinde setul de raționamente însăilat în textura poeziei. De aici și un melanj de pesimism istoric – romanticul mal de siècle ori weltschmerz – cu moduri silogistice specifice unui veac încrezător în progres moral și civilizatoric. Poemul primește accente de moralité, totul însă văzut la scara imensă a istoriei. Ca și în Andrei Mureșanu, este reluată ideea demoniei istorice, a deficitului de temei pe care se înalță societatea umană. Anti-prometeismul eminescian nu are ca punct de plecare mitul rousseauist al bunului sălbatic (le bon sauvage), ci ideea că o hiper-cultivare a voinței de a fi și de a avea nu este altceva decât o adâncire a „științei morții”. „Crunta ironie” rezidă în agonizarea spasmodică a „viermilor cruzi” ce nu înțeleg condiția lor existențială fatidic-limitată, de instrumente de tortură și batjocorire a titanului înfrânt de Ormuz. Versul final, sentențios-ironic: „Pământ rebel, iată copiii tăi!” , este expresia dezamăgirii poetului în fața metamorfozei mutilante a eroului. O dezmăgire conținută și o revoltă dezamorsată de tonul expozitiv, cvasi-neutru. „În Demonism,- observă Ioana Em. Petrescu – metafora ia înfățișarea definiției, într-un fel de citire depoetizată a universului, care se constituie de fapt (prin chiar această transformare aparentă a limbajului poetic în limbaj al logicii) într-o viziune de coșmar rece, cu aparențe raționale, a lumii".

Cain al lui Byron acuza despotismul celest utilizând argumente asemănătoare: „dând viață celor/Meniți doar suferințelor și morții,/Socot că-nseamnă să împrăștii moarte/Și să-nmulțești omorul” .

N.B. in poza facuta de Raul Huluban e lacul de la Ipotesti

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!