Întâmplător sau nu, în 3 iulie, Adi Carmi publica în Jurnalul Săptămânii articolul "Marcel Iancu, evreu înainte de a fi român". O mică biografie a artistului (1895-1984), co-fondator al mișcării de avangardă Dada, care, la numai 21 de ani, la Zurich, în vestitul Cabaret Voltaire, alături de Tristan Tzara, Jean (Hans) Arp, Hugo Ball și alții, revoluționează normele artei europene, refuzând orice îngrădire a creației, eliberând-o din limitele analizei raționale, ale convențiilor și academismului, aducând în prim plan protestul, non-conformismul, exprimarea haotică, grotescul, absurdul, anulând criteriile estetice acceptate la începutul secolului XX.
Întâmplător sau nu, în 20 iulie îmi parvine prin Internet o informație prețioasă, cuprinzând inițiativa unor fundații din România care se implică în proiectul "Marcel Iancu arhitect", evocând începuturile arhitecturii moderne în București. Iau legătura cu D-ra Angelica Iacob și, aflând obiectivele prestabilite, îi sugerez să publice un articol la Jurnalul Săptămânii, pentru ca cititorii de limba română din Israel să afle cât mai multe detalii despre noua hartă a Bucureștiului, cu un traseu care include clădirile concepute de Marcel Iancu în perioada interbelică, despre albumul bilingv dedicat arhitectului, care va fi lansat în 15 octombrie. În scurt timp, Angelica Iacob îmi trimite noile hărți, iar articolul îl puteți citi chiar în acest număr al săptămânalului.
Întâmplător sau nu, de aproape doi ani mă conversez telefonic cu D-na Dadi Iancu, unul dintre subiectele discutate fiind starea precară în care se află multe dintre edificiile din București care poartă semnătura de arhitect a tatălui ei, Marcel Iancu, uneori în colaborare cu fratele său, Iuliu. Desigur că m-am grăbit să o înștiințez pe fiica artistului și să-i aduc hărțile respective, în engleză și română.
Simultan, Muzeul Janco-Dada din Ein Hod pregătește o nouă expoziție, inedită, a lui Marcel Iancu, din colecția lui Ice Mambush, intitulată "A urca pe un munte înalt și abrupt", al cărei vernisaj a avut loc pe 25 iulie. La deschidere a luat cuvântul Moshe Zambar, Președinte de onoare al Muzeului Janco-Dada, fost Guvernator al Băncii Naționale, care a povestit audienței, cu nostalgie și umor, cum a reușit, în urmă cu peste 25 de ani, să mobilizeze instituții și persoane private, în scopul construirii muzeului, pe un teren donat de familia Iancu, la câțiva pași de atelierul artistului. Evocând personalitatea lui Marcel Iancu, arhitect, pictor, sculptor, portretist, scenograf, publicist, mentor al coloniei de artiști din Ein-Hod, Moshe Zambar a amintit și de expoziția Dada de la Paris, în clădirea Muzeului de Artă Modernă, unde o cameră a fost dedicată colajelor lui Marcel Iancu.
Raya Zommer-Tal, directoarea muzeului Janco-Dada, a expus în câteva cuvinte scopul acestei expoziții inedite - prezentarea diferitelor aspecte ale creației lui Marcel Iancu, nu neapărat în funcție de tematică, ci pentru a oferi vizitatorilor prilejul de a gusta câte puțin din pictură, sculptură, ceramică, litografii, grafică, schițe, chiar și tapiserii și artizanat. Lucrările sunt prezentate în mod cronologic, unele realizate încă în România, în anii 20-30, dar marea majoritate în Israel, singur, sau în colaborare cu Ice Mambush și Aviva Margalit-Mambush.
Ice Mambush a fost, alături de Marcel Iancu, unul dintre fondatorii coloniei Ein-Hod, prieten apropiat al maestrului, multe dintre lucrări fiind rezultat al activității lor simbiotice, având ca obiectiv realizarea unor noi parametri în artă și artizanat, conferindu-le un caracter original, israelian. În decursul anilor, Ice a achiziționat, a primit în dar sau ca răsplată pentru munca depusă, creații ale lui Marcel Iancu. Toate operele de artă expuse fac parte din colecția sa privată. Din păcate, starea sănătății lui Ice nu i-a permis să fie prezent la vernisaj. Dar expoziția își datorează numele - A urca pe un munte înalt și abrupt - cuvintelor pe care acesta le-a spus, evocând personalitatea lui Marcel Iancu, la înmormântarea marelui artist, în 1984.
Dadi Iancu nu a putut participa la vernisaj, dar familia, care sprijină cu tot sufletul inițiativele muzeului, a fost reprezentată de Michi, nepoata artistului.
Am petrecut o oră plimbându-mă și admirând lucrările expuse. Nu vreau să mă erijez în critic de artă, dar câteva elemente m-au emoționat în mod special, în primul rând mișcarea, dinamica din creațiile lui Marcel Iancu. Artistul folosește mijloace de expresie din lumea teatrului, a cabaretului, reușește să realizeze un efect paradoxal al culorilor, pe de o parte o armonie a lor, care deseori transmite bucuria vieții, pe de altă parte culorile se transformă în personaje care se intersectează și dau naștere la conflicte, ca într-o piesă de teatru. Aveam senzația că pictura sa mă absoarbe, că devin parte din narațiune, că trebuie să reacționez. Figurativul și abstractul, liniile bruște, unghiurile ascuțite, se îmbină cu formele rotunde, cu senzualitate erotică, sau cu blândețea unei atingeri abia percepute. E de necrezut cât umanism și dragoste se degajează din pete de culoare care șochează la prima vedere, apoi te introduc într-o atmosferă sinestezică, care te face să vibrezi, chiar când încerci să judeci "la rece". Simțurile se amestecă, auzi culori și vezi voci, poezia și muzica țâșnesc din fiecare centimetru al tablourilor lui Iancu. Deși creativitatea artistului își găsește expresia originală, la începutul secolului XX, în cadrul mișcării de avangardă Dada, în operele sale apar și elemente ale expresionismului, ironia, sarcasmul, caricaturizarea unor personaje, grotescul situațiilor. Ritmul ciudat al liniilor, geometria distorsionată, nu fac notă stridentă cu romantismul culorilor. Dimpotrivă, simți că plutești într-o lume de vis, dar care coexistă în armonie cu realitatea, că ți se oferă dragoste necondiționată, care izvorăște din pânza, prin fiecare nuanță a culorilor, te învăluie și te introduc în scenariul acțiunii.
Senzații asemănătoare ai și când privești sculpturile, sau chiar numai un portret, pentru că Marcel Iancu este un maestru al detaliului, al punctului din care se ramifică acțiunea, în direcții nebănuite, transmițând mesaje filozofice cu valoare universală. În lucrările sale timpul se zbate să-și facă loc, viața pulsează, secunda capătă dimensiuni cromatice și sonore, devii spectator activ aproape fără să-ți dai seama.
În contrast cu lumea melodică, cu armoniile și disonanțele surprinzătoare ale culorilor din tablourile sale, sunt desenele care au ca subiect Holocaustul. Deși a emigrat în 1941, Marcel Iancu a suferit de pe urma legilor rasiale și a antisemitismului din România, a fost părăsit de prieteni, nu a mai putut expune, ultima sa expoziție având loc în 1939. La vernisaj, Ion Barbu (Barbilian), cunoscutul matematician și poet, prieten din adolescență și colaborator la Contimporanul i-a spus: "Ce pictor mare ești! Păcat că ești jidan!". În ianuarie 1941, în Pogromul de la București, legionarii îl asasinează pe cumnatul său, Michael (Misu) Goldshlager Costin. Încă din România, Marcel Iancu începe seria de peste 100 de desene pe tema Holocaustului, câteva îi aparțin lui Ice Mambush și sunt prezentate acum la Ein-Hod. Deși toată viața artistul a dorit să vadă aceste desene într-o expoziție specială, cu toate că în 1981 editura Am Oved a cules 28 dintre ele, împreună cu poezii în limba ebraică (Bialik, Tchernihovski, Altermann și alții), într-un album cu titlul "Kav Haketz", abia 6 ani după moartea lui Iancu, în 1990, la Muzeul Ein-Hod, la Yad Vashem- în Ierusalim, în Knesset și în kibutzul Lohamei Haghetaot, 80 dintre aceste desene sunt reunite sub titlul "On The Edge" (Pe Muchie).
De curând Dadi Iancu mi-a dăruit câteva publicații și albume prețioase despre viața și activitatea lui Marcel Iancu, între care și "Kav Haketz", iar de la Raya Zommer am primit catalogul "On The Edge". Sper că expoziția pe tema Holocaustului să fie reluată, atât în Israel, cât și în România și alte țări europene.
Unul dintre idealurile lui Marcel Iancu a fost perpetuarea valorilor curentului Dada și promovarea artiștilor israelieni talentați. Alături de operele sale din colecția lui Ice Mambush, avem ocazia să cunoaștem patru tineri creatori: Elad Admon - "Chibrituri", Tal Yerushalmi - "Muntele Odihnirii", Keren Yaala Golan - "Shem-A", arta video ( “Litere Verzi” și “Soare Albastru”), prezentată într-o mică grotă subterană, precum și impresionanta pictură murală creată de Sivan Ylan, în acrilic, direct pe peretele muzeului, având în centrul ei portretul singurei femei din grupul fondator Dada, Emmy Hennings-Ball, cântăreață la Cabaret Voltaire din Zurich. În jurul imaginii ei, diferite detalii din operele lui Marcel Iancu, sau culori caracteristice mentorului de la Ein Hod se contopesc într-un impresionant omagiu adus marelui pictor și mișcării avangardiste.
Noua expoziție a muzeului Janco-Dada de la Ein-Hod, cuprinzând colecția privată a lui Ice Mambush, un Marcel Iancu inedit, precum și lucrările celor patru tineri artiști, se va închide în 25 octombrie. Recomand cititorilor să facă orice efort posibil pentru a nu pierde această ocazie unică, să se apropie de creativitatea complexă a lui Marcel Iancu, de operele sale, în cea mai mare parte realizate în Israel.
Am plecat din Ein-Hod cu gândul că Marcel Iancu, în ciuda celebrității sale mondiale, este încă insuficient cunoscut în Israel, țara în care a hotărât să se stabilească pentru că se simțea evreu, renunțând parțial la gloria de care, fără îndoială, s-ar fi bucurat pe alte meleaguri, dar având satisfacția să contribuie la geneza artei moderne israeliene, rămânând totodată un geniu al artei universale.