agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5611 .



românii și filosofia
articol [ ]
(o tehnică a provocării) Colecţia: Texte Filozofice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [do_minus ]

2008-11-21  |     | 





Mi-a luat mult să mă apuc de acest articol. Întâi, din cauza unor forțe oculte care acționează asupra umanității în general, la nivel subliminal, distructiv și în mod planificat. M-am convins de asta în timp ce, asemenea lui Pascal și marilor figuri ale gândirii universale, am avut revelația vieții mele 1. A doua la mână: inaderența celor două probleme majore și anume a.) ce înseamnă a fi român? (adică, înseamnă ceva?) și b.) există o filosofie românească? și dacă da, ce putem face cu ea.
Desigur, eram perfect conștient și lucid de necesitatea unor răspunsuri, după cum eram conștient și de faptul că mai importante sunt întrebările; cele care te obsedează și te gâdilă în mod constant, cum ar fi de ce românul s-a născut poet 2 și nu filosof sau altceva. La fel, mi-am dat seama că, înainte de a ști ce este românul dintotdeauna și de pretutindeni, trebuie să știm ce este un francez, un german, un englez etc., adică cum se construiește identitatea unui popor, ce înseamnă a fi cetățean al unui stat. Și mai mult apoi: ce înseamnă a fi cetățean al universului, pe scurt, grecește, ce este omul și ce înseamnă că ceva este.
Iată cum revelația vieții mele privea, de fapt, în miezul metafizicii occidentale și lucra, ca o contragreutate, împotriva conspirației universale de care aminteam la începutul articolului 3. Nu spun că mă văd deja înrolat în armata războinicilor luminii, asemeni celui mai bogat român actual, sau că intuiția mea filosofică reclamă o etichetare psihanalitică sau o persiflare definitivă. Constat însă că logica faptelor, -și aici martor mi-e Wittgenstein- urmează logicii limbajului. Deși mă delimitez de acesta, afirmând că există o influență reciprocă între cele două logici.
Aceste divagații au fost necesare. Iată cum: limbajul comun al românului păstrează modul său de a gândi și a fi. Când spune “merge și-așa!”, “dacă tăceai, filosof rămâneai”, “să moară și capra vecinului”, “ce ți-e scris în frunte ți-e pus” sau “Dumnezeu cu mila”, el recunoaște de milenii ființa sa, soarta sa deficitară și gregară. Se spune că șmecheria la români e funciară. Că de vină e istoria, geografia noastră, cu toată bogăția și sărăcia lor. Înclin să cred că e mai mult de atât. Au fost și alții 4în această lume peste care a trecut tăvălugul istoriei. Principiul sartrian “suntem singuri, fără scuze” se aplică și aici. De aceea, e poate starea noastră naturală, modul singular de existență în vârtejul lumii - cel care nu are nimic sau pierde totul ca Iov. Mitul meșterului Manole e reprezentativ aici: la noi, totul se surpă, nu are substanță, haosul primordial încă se manifestă în spațiul mioritic. Nimicul lui Heidegger își are aici avocatul cel mai puternic, probele cele mai evidente. Hiperbolizarea tragediei la români e un dat comun, ca și dezinteresul față de propria soartă sau patrie.
Din toate aceste coordonate ale sufletului românesc s-a născut o filozofie complexată sau, cel puțin, una amestecată, impură. Cei mai de seamă filosofi români, care pot fi numărați pe degete, s-au manifestat sub acest cer și pe acest pământ, încărcați de neajunsul istoriei. Sau poate de neajunsul de a exista. Mă întreb, dacă ar fi să aleg locul nașterii mele, cum aș proceda. Aici, unde Dumnezeu a călcat la începutul lumii, cum spun basmele și snoavele, și unde dracul va împărți pâini la sfârșitul lumilor, sau în Occident 5? Dar, mai înainte de a răspunde, ar trebui să știu, cum spuneam mai sus, dacă a fi e un bine sau nu. Sincer 6, nu știu. Iar asta e fantastic, pentru că îmi dă în permanență posibilitatea unei alegeri aici și acum. Adică, e fantastic că nu știm, că nu ni se bagă pe gât morcovul ecologic sau sticla de cola cu zero zahăr7.
Trăgând linie, observ faptul că specific fondului psihic românesc, matricei stilistice care ne caracterizează existența, ar fi tocmai lipsa de trăsături pozitive din portretul românului în sine8. Că românul e în armonie cu natura, că există un timp și un loc pentru toate, că viața și moartea acestuia sunt doar fațete ale aceleași monede și anume statutul privilegiat al românului, aproape de miezul existenței, pe care o înțelege și o trăiește cu măsură, e o teză care nu mai funcționează. Mircea Vulcănescu (Dimensiunea românească a existenței), în polemica sa cu Cioran (Schimbarea la față a României), pentru care suntem un popor ratat, căzut din istorie, adică, unul care nu contează, reacționează la modul necesar. Dacă filosofic e posibilă înfierarea propriului popor, la fel de posibil -și, în plus, legitim- este și discursul apologetic, naționalist sau nu. O specie aparte în acest sens este teza lui Vasile Lovinescu, cel mai de seamă reprezentant al esoterismului românesc, pentru care românul se situează în Centrul Lumii; e adevărat, un centru provizoriu și dificil de conturat.
Făcând un pas înapoi în fața celor două extreme – adularea lui Vulcănescu și renegarea lui Cioran9-, iau ca adevăr media acestora; nici prea-prea, nici foarte-foarte. Oricum, cu certitudine nu suntem singurii. Descopăr astfel că vorbele renascentistului Pico della Mirandola, conform căruia omul nu are o natură specifică, se aplică perfect și nouă. Dar, ambiguitatea ontologică pe care o implică centralitatea ființei umane nu a condus, în cazul nostru, la afirmarea libertății și a responsabilității. Aici e diferența.
Iar aici surpriza mea crește: dacă noi nu avem o natură, ceva specific, nici filosofia noastră nu are. Concluzia lui Petre P. Ionescu e limpede: “Noi întrunim în structura noastră spirituală raționalitatea și limpezimea, claritatea și umorul latin, adâncimile de prăpastie ale misticismului viu, misticismul ortodox, posibilitățile de sinteză și adâncime ale spiritului germanic, tendința organică spre evidența pragmatică” (P.P. Ionescu, Filosofie și națiune, în vol. Filosofie și națiune, ed. Albatros, București, 2003, p. 248). Onest spus, adică nimic al nostru, așa cum lui Adam Dumnezeu nu i-a dat nimic specific, pentru ca , liber, să decidă ce vrea să fie. Exact aceeași situație o descrie Constantin Rădulescu-Motru, patriarhul filosofiei românești, când discută specificul filosofiei românești: “Avem în mișcarea filosofică aproape toate direcțiile care sunt în filosofia contemporană: științifică, personalistă, raționalistă, empiristă, pozitivistă, criticistă, idealistă, metafizică, fenomenologică, mistică, etc., după preferințele personale ale tinerilor români care au studiat în universitățile străine” (C. R-Motru, , Elemente de metafizică…, ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2005, pp. 169-170). Direct spus, probleme împrumutate și nu specific românești10.
Prin urmare, dacă nu avem o natură și o filozofie proprie, ce putem face? Ce putem exporta, așadar, din punct de vedere cultural? Ce au de învățat Occidentul , lumea de la noi? Care e lecția pe care am putea-o preda celorlalți, alterității?
Am stat și m-am gândit toată noaptea. Astfel, am reluat, punct cu punct, datele problemei. Ce este, sintetic spus, românul? O ființă. Ce fel de ființă? Una a extremelor, a excesului și a lipsei. Ambiguu. Îi place mai mult să privească, decât munca. Născut poet, adică: a.) fără simț practic b.) predispus spre visare, spre frumos, liric; de aici, o cultură preponderent beletristică, în centrul ei - poezia română. c.) gândire primitivă, arhaică, mitică, magică.
Dar, cui îi place să privească ca simplu spectator al lumii? Filosofului, prin excelență, remarcă Pitagora. Cine e omul excesului, al lipsei de măsură? Omul dionissiac, proclamă Nietzsche, cel care se îmbată de această existență și o cântă11. Visarea, frumosul, ce reprezintă în filozofie? Pentru Platon, un concept ce aproape îl surclasează pe cel de Bine, conceptul metafizic fundamental. Ce înseamnă lipsa simțului practic, conștiința inconstanței și a perisabilității oricărui lucru? Metafizică 100%, presupoziția ei cea mai rezistentă, de la Platon până la Nietzsche! Conștiința cărui tip uman deține ideea aparenței lucrurilor, a corupției acestora și a libertății absolute? A filosofului!, -nu mai e nevoie s-o repet.
Cui se aplică, din cele prezentate până acum, toate aceste trăsături? Din păcate, logica obligă: românului. Realizez astfel că suntem nu un popor de poeți, ci unul de filosofi. Și încă unul care se ignoră și se neglijează sistematic, de la începutul istoriei sale.
Ce are de învățat Occidentul din toate acestea? Unii, că nu sistemul e paradigma care conduce lumea, cât timp buturuga mică răstoarnă oricând carul mare. Unii, că nu pragmatismul rezolvă totul, cât timp criza spiritului nu are rezolvare. Iar dacă practica și pragmaticii nu funcționează optim, nu dau seamă de accidentele istoriei, cu atât mai rău pentru practică! Alții, că dacă ceva nu se supune probei simțurilor și testelor, nu rezultă că nu există; numesc acel ceva Dumnezeu. Alții, că nu există ratare, cât timp nimic nu există cu adevărat. Alții, cum poți obține performanța de a nu obține nimic, timp de milenii.
Acum, la final, mă gândesc că ceva îmi scapă.


Note
1. Într-o dimineață, preparându-mi un ness, m-a lovit, dialectic, ideea corespondenței universale: toate lucrurile sunt unite între ele, tot așa cum pentru ness-ul meu totul se lega: chibritul de magazin și de fabrica de chibrituri, aragazul de fabrica și fabricantul acestuia, gazul de țevile vecinilor și toate de țevile rușilor; apoi zahărul, apa de distribuitorii aferenți, aerul, pijamalele, pardoseala samd.
2 “de șmecher” mi-a spus un coleg
3. Aceeași conspirație care regizează actuala criză economică mondială. Și e perfect logic: de la criza spiritului, la cea materială
4. Un exemplu: Hiroshima, azi, un oraș ultramodern, sau America, la origini, construită cu întemnițații Spaniei și Portugaliei. Văd și aici o analogie cu geto-dacii, strămoșii noștri, neam de bețivi și șarlatani, după Herodot.
5. Recunosc de asemenea în Orient o ispită la fel de mare
6. A fi sincer în filozofie echivalează cu o sinucidere filosofică. Dar și aici, mai ales în filozofie, totul e posibil. Chiar și o resurectio
7. Prefer în continuare cozonacul gras, țuica care face de râs orice tip de whiskey sau julfa de Crăciun.
8. Bășcălia a devenit sport național, iar corupția, stare naturală a lucrurilor.
9. Livius Ciocârlie (Caietele lui Cioran), în cearta sa filosofică cu Cioran, privind problematica românismului și nu numai, îl descrie în continuă mișcare a gândirii, o personalitate aporetică. Un Socrate român, aș spune eu.

10. A existat un moment cu adevărat filosofic în istoria noastră, cu probleme specific românești? Mircea Florian susține că DA, și anume în perioada interbelică.
11. Știm că românii beau de sting; rezultă că aceia sunt autentici filosofi…






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!