agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3923 .



faustianul xxi: scriitorul fără copilărie
articol [ ]
(Cătălin Constantin vs. Andrei Ruse)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [koga ion ]

2006-12-06  |     | 



Mărturisesc faptul că am gândit acest text în contextul problemei ridicate de către Anghel Pop în subsolul articolului "Pacte faustice", al cărui autor este Felix Nicolau: "as fi dorit si o raportare a temei faustice la actualitate, la lumea confuza in care traim, la directiile literaturii de azi", lucru pentru care țin să le mulțumesc ambilor.

Cătălin Constantin este și va rămâne un provincial necunoscut. Acesta este destinul lui. Un destin pe care și l-a ameliorat ca un semizeu, dar pe care nu și-l poate depăși, fiind, totuși, muritor. El este parțial-nevăzător. Mâna mai puțin îndemânatică a unui neurochirurg (poate primindu-și nota la „practică” pe whiskey și “coco”, tot așa cum alții ajung “literați”…) i-a înlăturat tumoarea, însă i-a secționat nervul optic.

Ceea ce urmează acestui incident este paradoxul: handicapul lui Cătălin înseamnă eliberarea lui, înseamnă prețul plătit de un spirit avid de cunoaștere, dar care, provenind dintr-o familie dezorganizată (mama lui, de etnie română, trăind în concubinaj cu un rrom), nu s-a putut împlini. Este inutil să vă descriu modul de viață al lui Cătălin premergător accidentului chirurgical, dar vă voi povesti despre Cătălin cel-care-devine.

În 2006, a absolvit Facultatea de Filosofie, Universitatea București. Nu a strălucit, însă nu poți străluci când din pensia de nevăzător trebuie să îți acoperi cheltuielile specifice unui provincial în București. Nu poți străluci când găsești întotdeauna pe cineva dispus să bea o bere cu tine, însă rareori găsești pe cineva dispus să îți înregistreze cursurile sau bibliografia pe suport audio. Și acestea sunt numai câteva aspecte ale singurătății printre oameni.

Nu despre strălucire este vorba. În definitiv, Cătălin strălucește în interior. Și, credeți-mă pe cuvânt, vede mai bine decât mulți oameni normali. Pentru el, Cultura înseamnă mai mult decât intuiție. Înseamnă instinct. Este în sensul propriu al cuvântului un Animal Estetic. Orice i-ai citi, deși nu are un aparat interpretativ propriu, îți concluzionează pe nerăsuflate: Bun sau Rău. Apoi analizează. Pertinent. Nici nu ar putea altfel. Nu a citit Scufița Roșie, însă îi știe pe Hegel și pe Valery. Nu a citit Amintiri din Copilărie (deși mă tem că, într-o abordare existențialistă, chiar sunt copilării pe lângă ale lui), însă îi știe pe Humboldt și Croce.

Din păcate, educația începută târziu nu este, cel puțin eu nu cunosc nici un caz, retroactivă. Ea anexează ceea ce dobândește cu fiecare nouă experiență, directă sau indirectă, la personalitatea prezentă a individului. Cătălin trăiește prin cultură într-o altă lume. O lume pe care nu a văzut-o niciodată când putea vedea, dar pe care o vede de când și-a pierdut simțul văzului. Pentru el trecutul e o peșteră. A trăit fără să își explice. Acum își poate explica, dar trăirile de atunci lipsesc.

A încercat să scrie. A înțeles adevărul și a renunțat. Glumind sau nu, sper să se apuce de critică.

Vă veți întreba ce legătură are asta cu Andrei Ruse. Personal nici una. Nu îl cunosc pe Andrei Ruse și nici nu intenționez să vorbesc despre Andrei Ruse. Pentru mine, Andrei este un “caz”. Evident, un caz literar. Așa cum sunt majoritatea celor care reușesc sau nu să pătrundă în literatură. Majoritatea “scriitori cu toc”. La pantof, desigur. Acești scriitori sunt goi pe dinăuntru. Copilăria lor înseamnă RPG, FPS, Crack; înseamnă LSD, Extasy, joint; alcool și sex prematur, vagabondaj juvenil (chiar dacă în forme inofensive) etc.

Și se trezesc într-o bună zi studenți și, oricum a scrie e o modă (inclusiv a fi student e o modă, mai ales când ai bani și când există atâtea facultăți particulare), se văd scriitori; un alt statut, o altă imagine despre sine. În definitiv, “CV beton, frate”. E ca și cum și-ar spune: Gata! E timpul să trăiesc. Dar ei sunt orbi. Ei, spre deosebire de Cătălin, au văz, dar n-au vedere. Ei văd calul, cum spunea Platon, dar nu văd ideea de cal. Au citit, poate, Scufița Roșie, dar nu au trăit niciodată în pădure. Au citit, poate, Amintiri din Copilărie, dar nu au pășit niciodată desculți prin cânepă (cel mult au pisat-o și au răsucit-o în jointuri).

Iată motivul pentru care singurul debușeu rămâne (semi)pornografia; despre ce altceva poți să scrii în Bucureștiul secolului XXI când despre tramvaie se scrie de la jumătatea secolului trecut? Merge o vreme despre hamburgeri, însă McDonald’s nu e de azi în România. O vreme au urinat neaoș pe toate bunurile mobile și imobile ale societății. Este asta artă? O fi, însă Nichita își încheia Ars poetica, magistral de altfel, cu versul “cum simți nevoia să te piși” în ’55, invocând ideea Poeziei ca necesitate fiziologică, nu într-o atitudine barbar-(pseudo)avangardistă a anilor 2000. Dacă am încerca o analogie clasică: „teme, motive, mituri”, cu puțină sinceritate am vedea că ultimul “postmodernist” e Nichita și ultimul “fracturist” e Leonid Dimov.

Nu vreau să fiu înțeles greșit. Nu acuz pe nimeni. Nu este vina nimănui sau, cum se întâmplă în astfel de cazuri, vina este a tuturora. Ba chiar accept că acești tineri, cum este cazul lui Andrei, trăiesc o dramă. Drama lor aș numi-o “drama identității subiectului”. Ei sunt copiii-deținuți ai unei culturi de boscheți și de prefabricate din beton. Talentul lor se simte în ceea ce ei încearcă să exprime. Există „sclipiri de geniu”, cioburi din strălucirea lui Cătălin, însă nu există unitate. Prin urmare, având aceleași valori (mai exact aceeași lipsă de valori) solidarizează foarte repede și devin agresivi verbal.

Orientarea lor asociaționistă este inevitabilă. Nu pot exprima ceea ce nu au cunoscut și nu se pot exprima altfel decât sunt: joc lingvistic și plăcere reală (chiar dacă, în majoritatea cazurilor, această plăcere este gregar-hedonistă); chiar și jocul lingvistic este permisiv împrumuturilor din altă limbă deoarece puțini cunosc foarte bine limba în care scriu.

Prin urmare, întrebarea-concluzie pe care o adresez este: într-o astfel de (pseudo)cultură, ce pact și cu cine aș putea încheia nu pentru a deveni stăpânul imaginației mele, ci pentru a mă păstra un om normal.

Prefer să cred lumea reală rodul unei imaginații bolnave.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!