poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8410 .



“Astăzi, se scrie enorm, dar se citește foarte puțin”
articol [ Creatie ]
interviu cu scriitorul Paul Eugen Banciu, directorul Bibliotecii Județene Timiș

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noru ]

2004-11-09  |     | 



Biblioteca Județeană Timiș, care a sărbătorit recent un secol de existență (inaugurarea a avut loc pe 29 octombrie 1904), îl are ca director pe prozatorul și eseistul Paul Eugen Banciu, remarcabil om de cultură, care a publicat până în prezent 15 volume de carte. Paul Eugen Banciu s-a născut la 30 noiembrie 1943 la Botoșani. Studiile preuniversitare le-a făcut la școala din Alba Iulia în perioada 1950-1957, după care a urmat cursurile Liceului “Mihai Viteazul” din Alba Iulia, apoi la Hunedoara (1957 – 1961). A absolvit două facultăți: Arte Plastice (1964) – la Universitatea din Timișoara și Filozofie (1974) la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Este membru în consiliul Uniunii Scriitorilor din România, în Uniunea Ziariștilor și ACIN – asociația cineaștilor. P. E. Banciu deține și funcția de vicepreședinte al Uniunii Naționale a Bibliotecarilor din România.

- Așadar, domnule Banciu, 15 volume publicate, o viață închinată, în principal, literaturii, dar și artei cinematografice. Ce aduc nou ultimele dv. cărți de eseuri, “Infinitul rău” și “Grădina lui Epicur”?

- Eseurile acestea grupează niște idei pe care le-am vehiculat în ciclurile romanești, pentru că trebuie să subliniez acest lucru: eu am lucrat pe cicluri romanești. Un prim ciclu a fost cel al Burnei, un mic burg imaginar, un oraș de provincie plasat în spațiul ardeleano-bănățean, care este și spațiul unde mi-am petrecut tinerețea. Burna poate fi Alba Iulia, poate fi Lugojul, poate fi chiar Timișoara, la urma urmei. În această lume am încercat să intru prin mai multe paliere: cel al contemporaneității, cel al lumii satului, al sărbătorilor și tradițiilor, prin percepția ziariștilor (n. r. – romanul “Ziguratul” – Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proză în 1982). Prin toate acestea am pătruns într-o problematică pe care acum, cu aceste eseuri, o închid cumva.
Un al doilea ciclu romanesc este “traversarea cercului”, pe care l-am început în 1984, când, sincer, nu credeam că voi putea să-mi etalez ideile pe care le aveam. Este vorba de o reconstituire a istoriei României, folosind câteva figuri esențiale care se regăsesc pe parcursul a 10.000 de ani de istorie umană. Este vorba de Martor, de Jucător, de participantul la Joc, este vorba de Prooroc, de Omul ființă și Spirit, văzut ca centru al acestui Joc, este vorba de figura faustică pe care întotdeauna omenirea a avut-o, indiferent că s-a numit Adam, cel care a scos zapisul de sub sub o piatră, cum a rămas în tradiția populară și în scrierile apocrife, drept “zapisul lui Adam”, fie că e vorba chiar de Faustul lui Goethe, pentru că este aceeași temă – pactul cu Diavolul. Altă figură, exponențială, ca să spun așa, a umanității, este Dictatorul. Noi încă suntem covârșiți de istoria secolului XX, care a avut enorm de mulți dictatori: Hitler, Stalin, ca să nu mai vorbim de cei din America Latină, câți or fi fost pe acolo… Însă nu este vorba exact despre aceste figuri, despre respectivul tip de dictatori, ci despre omul care trece o lume în proprie regie, pe ideile lui. Este vorba de Călăuză, la urma urmei.

- De altfel, noi trăim într-o lume a ideilor preconcepute și este bine că oferiți alte perspective. Să nu uităm de sensul pe care-l dădeau romanii acestui cuvânt – dictatorul era un personaj investit cu puteri excepționale pe o perioadă deteminată de timp, cu putere totală de decizie, pentru că situația o impunea… Era un fel de mandat limitat.

- Revenind la cele două cărți de eseuri, ele reconstituie acestă lume romanescă, prin niște “pastile” foarte scurte, de patru-șapte pagini, mulate exact pe problemele lumii contemporane. Noi trăim astăzi într-o viteză uluitoare, încât cred că dacă am fi conștienți de ceea ce ni se întâmplă, ar rezulta dezechilibre foarte grave, la nivelul sistemului imunitar și nu numai.

- Singurul “ritual” de încetinire a timpului rămâne cititul cărților?

- Nu știu… se scrie enorm de mult astăzi, dar se citește foarte puțin. Acesta este doar aparent un paradox, pentru că e o treabă care se pare că a intrat într-o “normalitate” anormală, inclusiv din cauza posibilităților de distracție ce se oferă la ora actuală... Lumea pare cu totul absorbită de problemele vieții cotidiene, când ajunge acasă apasă pe butonul telecomenzii și în momentul respectiv oamenii cedează, practic, se predau imaginii. Fie că e vorba de o manea, de Big Brother etc., este aceeași cedare.

- Constatăm o preponderență a imaginilor importate fără discernământ. Cel puțin în “Grădina lui Epicur” este vorba despre acest dialog al culturilor, despre “centrul” și despre “periferia” culturală.

- Așa este. Eu am trăit câteva experiențe din ieșirile pe care le-am avut peste hotare și am văzut cum se raportează, la nivelul unor țări din Europa occidentală, “provincia” față de “centru”. La fel și în Balcani, unde se petrece un lucru foarte cidat: fiecare atom creează în jurul lui un fel de atol de protecție față de centru, dar pe de altă parte îl recunoaște…

- Dacă vorbim de cinematografie între Est și Vest, Emir Kusturica este un abonat al premiilor de la Cannes, nu?

- Evident. Pe de altă parte, ei recunosc că numai prin validarea de către propriul centru, cel național în acest caz, poți participa la Jocurile unui centru de deasupra.

- Dar, așa cum spuneați cu alte prilejuri, vedem că aceste centre se cam relativizează…

- Da, ele se relativizează în mișcarea foarte ciudată a globalizării. Sunt trei paliere de dezvoltare în momentul de față, dintre care Europa, din câte îmi dau seama, nu este chiar în frunte. Să ne gândim numai la aceste calculatoare și la mintea pe care le-o dă un popor ca indienii, care sunt un miliard și vreo două sute de milioane.

- Apropo de Orient, cum apreciați evoluția ponderii sale culturale pe plan global?

- Fenomenul nu a început acum, ci mult mai de mult. Toulouse Lautrec începuse deja, în afișele pe care le făcea pentru Moulin Rouge, să folosească ceva din tehnica stampelor japoneze. Apoi Van Gogh, Gauguin și alții au reprezentat perioada în care fascinația Orientului fusese deja creată și a început importul direct de artă. La fel cu arta neagră, cu perioada lui Henry Moore în sculptură…

- Chiar și mișcarea “flower power” din anii ’60, influențată de curente hinduiste, dar care prelua, să spunem, într-un mod simplist filozofia orientală…

- Cu Orientul este întotdeauna altceva. Atunci când are loc o globalizare de suprafață, o uniformizare de fapt, dinspre Apus spre Răsărit, are loc și o mișcare de profunzime dinspre Răsărit spre Apus. La un moment dat toată lumea ar putea arăta la fel, dar se va crea un melanj, care va nu arăta nici ca americanii, nici ca altceva.

- Ajungem oare la un fel de medie ponderată, unde se află, după părerea mea, România și în general Europa de Est?

- Nu este exclus. Acestea ar fi problemele pe care le-am expus în “Infinitul rău”, titlu pentru care toată lumea m-a acuzat. Ce este de fapt “Infinitul rău”? Este ruperea omului de natură, iar eu sunt un mare iubitor de natură. Omul și-a creat, la fel ca și cârtițele, propriul univers format din galerii, iar noi am ajuns să nu mai putem trăi decât între galerii, unde avem reprezentările noastre, cărțile, filmele noastre. Acolo ne simțim bine, fără să ne mai bucurăm de felul în care arată coaja de mesteacăn, de priveliștea unei stânci impunătoare, de un apus sau răsărit de soare. “Infinitul rău” este, de fapt, infinitul uman, fără a fi vorba de cine știe ce perspectivă politică sau de altă natură. Este pur și simplu acest univers închis, pe care ni l-am creat noi, oamenii. Acest univers care, până la urmă, ne covârșește. Așa cum spuneam, când ajungi acasă obosit și butonezi, dispari ca ființă în fața imaginii respective.

- Se pare că televiziunea a creat, până la urmă, “omul nou”, mâncătorul de semințe care butonează în neștire, cu gesturi mecanice… În ciuda faptului că “zapping”-ul e la ordinea zilei, vă propun să revenim la câteva constante ale creației dv., apetența pentru contemplare, lumea fascinantă a mitului… V-a influențat cumva perioada copilăriei petrecute la Botoșani și Alba Iulia, două locuri ce par “decupate” din peisajul nevrotic al României contemporane?

- Sunt născut în timpul războiului și am stat foarte puțin la Botoșani, practic am crescut în Ardeal, în perimetrul Alba-Sibiu. Tata a fost, prin 1938, imediat după Goga, directorul Astrei Sibiului, după care i s-a propus să meargă la București și să răspundă de prima societate cinematografică română. Eu m-am cam “împrăștiat” de fapt, după cum acum încerc să mă recuperez… Lumea Botoșaniului avea o fascinație extraordinară, normal, era universul copilăriei timpurii. Frații mamei erau profesori, înainte toți din familie fuseseră juriști, dar eu, fiind o fire foarte liberă, am ales altă cale, refuzând să mă supun rigorilor.

- Ați fost un fel de “așchie rea” a familiei…

- Cu alte cuvinte, universul copilăriei a avut o influență majoră asupra formării mele intelectuale, cu atât mai mult cu cât noi am avut o bibliotecă foarte bogată. Știți, eu am început să citesc foarte degrabă. Pe la patru ani, când alții învățau cum se face A-ul sau B-ul sau nu învățau nimic, eu chiar citeam. Încet-încet, am intrat în lumea aceasta imaginară a cărților, în care mă simțeam foarte bine. La 13 ani, am simțit nevoia să evadez din acel burg – pentru că tot vorbeam la început de “burgul imaginar” – cu casele ca niște fortărețe, cu garduri înalte, solide. Era acolo o magazie de unde se ducea apă minerală la diferite puncte forestiere. M-am apucat să-i ajut pe oameni, apoi i-am întrebat: nu mă luați și pe mine? Ei, asta a fost prima mea întâlnire cu muntele, care mi-a lăsat o impresie teribilă.

- Și aici începem alt subiect important, pe care-l vom dezvolta mai târziu. Să rămânem însă la capitolul familie, pentru că dv. ați dus mai departe această tradiție, întemeind o frumoasă familie de artiști. Soția, Rodica Regep Banciu, este un apreciat artist plastic, tapiseriile sale fiind expuse în țară și peste hotare…

- Noi am avut norocul că urmam aceeași cale atunci când ne-am cunoscut. Ne-am stimat reciproc extraordinar de mult, e și o defecțiune aici, dacă vreți: în momentul în care ea lucrează, eu nu pot să scriu și invers. Este interesant, probabil că unul din “poli” atrage toată energia celuilalt, sau îl bulversează. Cele două fete ale noastre au terminat, ambele, artele plastice (grafica) și deja sunt nume cunoscute pe plan internațional, pentru că au profitat cum se cuvine de internet. Atât Eugenia, care este și directoare adjunctă la Liceul de Arte Plastice din Timișoara, cât și Oana, au participat la multe expoziții internaționale cu lucrări trimise prin internet, reușit să se individualizeze prin stiluri de creație impresionante…

- Spuneați despre fascinația muntelui – iată o altă
constantă a scriiturii dv.

- Pentru mine, muntele nu este un simplu “exercițiu”, o noțiune abstractă. De la 13 ani, am condus grupuri de montaniarzi, de la Caransebeș și până la Sinaia. Mai târziu, am fost cu copiii după mine! Pe fete le-am dus pe munte la 1 an, la 3 ani, iar la 9 ani făceam împreună Făgărașul, pe creastă. Obligatoriu, asta a fost un fel de test trecut, iar acum ele fac alpinism. Probabil că această pasiune s-a transmis și genetic, și mental, devenind un adevărat cult al muntelui. Cineva dintr-un grup pe care l-am condus îmi spunea: pentru dumneata, muntele este o religie! Þin minte că ne prinsese o furtună pe undeva, pe un vârf la 2.500 de metri, ne-am adăpostit cu toții sub o piatră, iar în jur ploua cu bolovani desprinși din munte. Eu eram foarte senin și priveam undeva, în depărtare, spre orizont, unde se vedea deja marginea furtunii. Era un sentiment extraordinar: nu e vorba de “dominarea” naturii - o altă problemă a Dictatorului - ci seninătatea celui care contemplă, care privește dincolo de orizont.

- Știu că muntele v-a trecut printr-o experiență extremă, după care ați fost încercat de un puternic sentiment de religiozitate. Ați avut ulterior câteva preziceri tulburătoare ale unor evenimente. Putem zăbovi puțin pe marginea acestui subiect?

- Am avut într-adevăr un accident grav, o cădere din coardă. Trebuia să facem o repitonare pentru un concurs de juniori, adică să reajustăm distanța dintre pitoane. Era perioada anilor 50, când alpinismul se făcea la un anume nivel… nici nu prea era voie, era complicată treaba cu acest sport, pentru că în munți încă se mai împușcau oameni. Dar acest eveniment nu mi-a schimbat cu nimic dorința de a continua pe munte. Nu este vorba de o atracție – atracție este atunci când vezi pe cineva și cazi așa, imediat – este ceva cu totul special. Eu nu am pierdut niciodată în relația cu muntele, spre deosebire de toate celelalte relații, în care am pierdut. Este, de altfel, o experiență care s-a repetat…

- Cu alte cuvinte, ați văzut moartea cu ochii de mai multe ori?

- Chiar de opt-nouă ori, dar de fiecare dată am luat-o de la capăt, și cu muntele, și cu scrisul.

- Ați avut, într-adevăr, mult curaj. Nu v-a fost teamă să urcați pe piscuri, nu v-a fost teamă nici să abordați domenii inedite, cum ar fi scenariul de film. Ar trebui să punctăm și această experiență.

- Interesant, America nu produce filme la Washington sau New York, ci filmul are o capitală a sa, pe coasta de vest, la Hollywood. În România, filmele se produc, se produceau, mă rog, o bună bucată de vreme, la Buftea, dar totul e localizat în București. Era o lume complet închisă, dar care făcea trecerea spre o alta… Lucrurile s-au petrecut simplu: mi-a apărut cartea “Casa Ursei Mari”, care a luat Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, având ca personaj principal o femeie zdravănă de la munte, o moroșancă ce trăia într-o lume de țapinari situată undeva în zona Domeasa, a fostei cabane “Gura Apei”, lângă Rîul Mare. Am fost chiar împreună cu echipa care a făcut prospectarea zonei barajului, unde fusese defrișată pădurea. Acolo am și scris cartea, în șapte zile. Majoritatea cărților le revăd la șapte-opt zile după ce au fost scrise, însă pe aceasta am revăzut-o imediat și “a trecut”. După ce am luat premiul, cartea i-a atras atenția lui Laurențiu Ulici, care a avut ideea unui scenariu de film inspirat din ea. Așa am ajuns să mă întâlnesc cu regizorul Adrian Petringenaru la “Capșa”, fără a-l cunoaște – ne dădusem inițial semnalmentele. Până la urmă, satisfacția a fost foarte mare. Deși nu mai lucrasem în cinematografie, cum studiasem filozofia și artele plastice, eram consultat la fiecare cadru, nu numai pentru dialoguri sau modificarea unor scene. Acolo, pe platoul de filmare de la Bistrița, am fost întrebat pentru prima oară dacă nu vreau să fac și film.

- De altfel, “Femeia din Ursa Mare” a fost primul film românesc selectat la Festivalul de la Montreal, fiind vândut în 53 de țări, performanță incredibilă pentru peliculele autohtone produse în prezent…

- …Exact, cu scenariul de sine stătător și am avut multe colaborări cu televiziunea, mai exact am făcut o serie de filme de televiziune despre Pădureni, Ciacova etc, am avut colaborări cu studioul Sahia Film, am abordat și domeniul cercetărilor despre apa plată, care se făceau prin anii ‘80. Două dintre cărțile mele, “Casa de pânză” și “Remora”, le-am transformat în scenarii de filme, cu care am participat la un concurs desfășurat acum câțiva ani la București.

- Nu-mi rămâne decât să vă felicit că urcați și azi “muntele” în fiecare zi, atunci când mergeți la Biblioteca Județeană Timiș, al cărei director sunteți. Spun asta pentru că știu ce “munte” urcă oamenii de cultură din ziua de azi, mai ales când e vorba de carte. Ce părere aveți despre traiectoria bibliotecii, ca instituție?

- Indiscutabil, evoluția este spre modernizare. Biblioteca se digitalizează, se digitează, mai corect. Am trecut la digitizarea revistelor și chiar a cărții de patrimoniu. Dar cartea clasică rămâne carte și sper, până mor, să nu vină altcineva cu altă idee. De ce spun treaba asta? Pentru că am asistat la multe congrese din cadrul Programului PHARE, unde am văzut experiența americană, franțuzească, englezească, germană, rusească iar problemele sunt la fel peste tot. La Biblioteca Județeană din Timișoara (n.r. - care dispune de 800.000 de documente, dintre care 270.000 de volume se află în sala de lectură) avem o colecție de 155 de titluri ale literaturii din Banat, pe care am pus-o pe site, în cadrul unui proiect demarat împreună cu Ministerul Educației și Cercetării, la care se adaugă Institutul de Cercetare Informatică.
La tirajele cărților de azi, care sunt cumplite, de ordinul a 200, 300 sau 500 de exemplare, ele nu pot avea o “bătaie” națională, la difuzarea care există în momentul de față. Așa că varianta electronică este o opțiune și am observat că majoritatea accesărilor vin de la românii din diaspora. La “Remora”, de pildă, am avut 1800-2000 de accesări. Este un fenomen propriu și cenaclurilor virtuale. Dar totul e valabil până la un anumit număr de pagini. Nu-mi imaginez pe cineva stând cu calculatorul pe burtă și citind “Frații Karamazov”!
Pe lângă “Biblioteca Banatului” prin stația pilot “Biblioteca virtuală”, am pornit și digitizarea revistelor, începând cu “Drapelul” de Lugoj (1898-1912), publicație de ținută, apărută sub conducerea lui Valeriu Braniște. Am făcut-o din două motive: pentru ca cercetătorii interesați de vreun subiect anume să poată accesa direct colecția, fără să mai vină la bibliotecă, și din dorința conservării totale a documentelor periodice respective, care nu vor mai fi atinse direct.
Desigur, în ce privește BJT, aș vrea să mai amintesc organizarea ediției a XI-a a Salonului de carte Cart-Vest, desfășurată în paralel cu sărbătorirea centenarului nostru, în zilele de 19-20 octombrie anul curent.

- Așadar, iată o frumoasă încheiere pentru discuția noastră de astăzi: după un veac de evoluție, Biblioteca Județeană Timiș intră în epoca virtuală!



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!