poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9207 .



Istoria Frumuseții
eseu [ ]
I. Idealul estetic în Grecia antică

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Umberto_Eco ]

2009-08-02  |     |  Înscris în bibliotecă de lucian vasile bagiu



1. Corul muzelor

După Hesiod, la nunta lui Cadmus și a Harmoniei în Teba Muzele au cântat unele versuri în onoarea mirelui și a miresei, un refren care a fost imediat adoptat de zeii participanți la ceremonie: „Doar ceea ce este frumos este iubit, ceea ce nu este frumos nu este iubit”. Aceste versuri proverbiale, care apar frecvent în opera poeților ulteriori (inclusiv Theognides și Euripide) sunt într-o anumită măsură o expresie a unei opinii în mod obișnuit împărtășite, referitoare la percepția Frumuseții în Grecia antică. De fapt, Frumusețea nu avea calitate autonomă în Grecia antică: am putea de asemenea să spunem că, cel puțin până în epoca lui Pericle, grecilor le lipsea o estetică reală și o teorie a Frumuseții.
Nu este nici un accident că aproape întotdeauna aflăm Frumusețea asociată cu alte calități. De exemplu, în răspunsul la o întrebare referitoare la criteriul aprecierii Frumuseții, Oracolul din Delfi a replicat: „Cel mai frumos este cel mai drept”. Chiar și în epoca de aur a artei grecești, Frumusețea a fost întotdeauna asociată cu alte valori, cum ar fi „moderația”, „armonia” și „simetria”. De asemenea grecii aveau o neîncredere latentă în poezie, care avea să devină explicită odată cu Platon: arta și poezia (și în consecință Frumusețea) ar putea să încânte ochiul sau mintea, dar ele nu sunt direct conectate la adevăr. Nu este un accident faptul că tema Frumuseții este atât de frecvent asociată cu războiul troian.
Artă și adevăr
Apoi imitatorul, am spus, este foarte departe de adevăr și poate să facă toate lucrurile deoarece el în mod ușuratic abordează o mică parte din ele și astfel distinge o imagine. Spre exemplu: un pictor va picta cizmar, un tâmplar sau orice alt artist, deși el nu știe nimic despre artele lor; și, dacă este un artist bun, el ar putea să înșele copii sau persoane simple, când le arată picturi ale unui tâmplar de la distanță, iar ei își vor imagina că privesc la un tâmplar adevărat. (…) Aceasta era concluzia la care urmăream să ajung când am spus că pictura sau desenul, imitația în general, atunci când își fac munca lor specifică, sunt foarte îndepărtate de adevăr, iar pe de altă parte se adresează acelor lucruri din noi care sunt cele mei străine inteligenței, neîmprietenindu-se și neîntovărășindu-se în nici un caz cu ceea ce este adevărat sau sănătos. (…) Arta imitației, așadar, care este de mică valoare și se însoțește de elemente la rândul lor prea puțin valoroase, dă naștere unor produse care valorează puțin.
(Platon – sec V-IV î.e.n. – Republica, X)
Nu există nicio definiție a Frumuseții care să poată fi aflată în Homer; dar, în pofida acestui lucru, legendarul autor al Iliadei furnizează o justificare implicită a războiului troian, anticipând scandalosul Elogiu al Elenei scris de sofistul Gorgias: Frumusețea irezistibilă a Elenei o absolvă de suferința pe care a cauzat-o. Odată ce Troia a fost luată cu asalt, Menelau se năpustește asupra necredincioasei sale soții pentru a o ucide, dar brațul său drept rămâne împietrit când privirea îi adastă pe frumusețea sânilor ei goi, frumoși.
Irezistibila frumusețea a Elenei
„Nu este nicio surpriză că troienii și aheii au îndurat atât de multă suferință: doar uitați-vă la ea și veți vedea că arată grozav ca o zeiță nemuritoare! Cu toate acestea, frumoasă cum este, lăsați-i să o ducă pe o corabie înainte să ne producă nouă și copiilor noștri mare durere”. Aceasta este ceea ce ei au spus: iar Priam a chemat-o pe Elena la el. „Copila mea”, a spus el, „așează-te alături de mine astfel încât să îți poți vedea fostul soț, aliații și prietenii tăi. Vina cu siguranță nu este a ta, zeii sunt cei care trebuie învinuiți. Ei sunt cei care au adus acest război grozav cu aheii…”
(Homer – sec VIII-VII î.e.n. – Iliada, III, 156-165)
În pofida acesteia și a altor menționări ale Frumuseții corpurilor, masculine și feminine deopotrivă, totuși nu putem afirma că textele homerice dezvăluie o înțelegere conștientă a Frumuseții. Același lucru rămâne valabil pentru poeții lirici succesivi, în ale căror opere – cu excepția importantă a lui Sappho – tema Frumuseții nu pare să fie relevantă. Dar acest punct de vedere timpuriu nu poate fi pe deplin înțeles dacă privim asupra Frumuseții prin intermediul ochilor moderni, cum a fost adesea cazul în diferitele epoci care au presupus ca autentică și originală o reprezentare „clasică” a Frumuseții, care în realitate era generată prin proiecția unui punct de vedere modern asupra trecutului (gândiți-vă, spre exemplu, la Clasicismul lui Winckelmann).
Clasicismul
La fel ca oamenii, artele frumoase își au tinerețea lor, iar zilele timpurii ale acestor arte par similare perioadei timpurii a tuturor artiștilor care apreciază lucrurile doar dacă acestea sunt magnifice și minunate. (…) Poate primul pictor grec a desenat într-o manieră nu diferită de stilul primului lor mare poet tragic. În toate strădaniile oamenilor impetuozitatea și inexactitatea apar primele; echilibrul și precizia urmează și ia timp să învețe să le admire. Asemenea calități sunt caracteristici doar ale marilor maeștri, pe când pentru învățăcei pasiunile violente sunt chiar avantajoase. Simplitatea nobilă și grandoarea senină a sculpturii grecești constituie adevărata marcă distinctivă a celor mai buni scriitori greci, adică operele școlii lui Socrate, și au fost aceste aceleași calități care au contribuit la măreția lui Rafael, pe care el a obținut-o prin imitarea anticilor. Era necesar de un suflet frumos ca al lui, într-un corp frumos, pentru a fi primul în timpurile moderne să înțeleagă și să descopere adevărata fire a anticilor și a fost cu atât mai norocos pentru el că a făcut astfel în vremuri în care sufletele vulgare și imperfecte erau încă insensibile la adevărata măreție.
(Johann Joachim Winckelmann, Cugetări despre imitația artei grecești în pictură și sculptură, 1755)
Chiar termenul kalón, care doar impropriu poate fi tradus cu termenul „frumos”, ar trebui să ne pună în gradă: Kalón este tot ceea ce face pe plac, stârnește admirația sau atrage privirea. Obiectul frumos este un obiect care datorită formelor sale încântă simțurile, în special vederea și auzul. Dar acele aspecte perceptibile cu simțurile nu sunt singurii factori care exprimă Frumusețea obiectului: în cazul corpului uman un rol important le revine de asemenea calităților sufletului și ale firii, care sunt percepute de ochii minții mai degrabă decât de ochiul trupului.
Pe baza acestor remarci putem vorbi despre o înțelegere timpurie a Frumuseții, dar era o Frumusețe strâns legată de diferitele arte care o exprimau, lipsită de orice calitate unitară: în imnuri Frumusețea este exprimată ca armonia cosmosului, în poezie este exprimată ca farmecul care îl determină pe om să se desfete, în sculptură ca măsura adecvată și simetria elementelor sale, iar în retorică – ritmul fonetic potrivit.
Kalón este tot ceea place
Muzele și Grațiile, fiice al lui Zeus, care într-o zi la nunta lui Cadmus au cântat cuvintele exemplare: „Ceea ce e frumos este iubit; ceea ce nu este frumos, nu e iubit”.
(Theognides - sec VI-V î.e.n -, Elegii, I, v. 17-18)
Frumos e ceea ce ne e mereu drag
Ce înțelepciune, ce dar al zeilor este considerat mai atrăgător decât o mână așezată pe capul plecat al dușmanului învins? Ceea ce e frumos ne e mereu drag.
(Euripide, sec. V î.e.n., Bacantele, III, v. 880-884)
Privire
Dar ce ar fi dacă omul ar avea ochi să vadă adevărata frumusețe – frumusețea divină, vreau să spun, pură și clară și desăvârșită, nu întinată de carnea trupească, de sulimanuri și de zădărniciile/capriciile vieții omenești – într-acolo privind și contopit cu frumusețea adevărată, simplă și divină? Luați aminte cum numai în acea comuniune, zărind frumusețea cu ochiul minții, el va fi îndreptățit să producă nu imagini ale frumuseții, ci realități (deoarece el a deținut nu o imagine, ci o realitate) și producând și nutrind adevărata virtute va deveni prietenul Zeului și va deveni, dacă n-o fi fost și vreun alt om înaintea lui, nemuritor. Ar fi această o viață ignobilă?
Aceste lucruri, o, Fedru și voi toți, mi le-a spus Diotima iar eu am fost convins de ele. Și, fiind astfel convins, de asemenea am încercat să îi conving pe alții că, pentru a ajunge la dobândirea acestui sfârșit de preț, natura umană nu va afla ușor un ajutor mai bun decât dragostea.
(Platon, sec. V-IV î.e.n., Banchetul, 211 e)


2. Ideea artistului despre Frumusețe

În timpul ascensiunii Atenei la statutul de mare putere militară, economică și culturală a început să capete contur o noțiune mai clară a Frumosului estetic. Epoca lui Pericle, care și-a atins apogeul în războaiele victorioase împotriva perșilor, a fost o vreme de mari progrese în domeniul artelor, în special în pictură și în sculptură. Temeiurile acestei evoluții pot fi aflate în principal în nevoia de a reconstrui templele distruse de perși, în ostentația trufașă a puterii ateniene și în favorurile acordate artiștilor de Pericle. Acestor cauze externe trebuie să le adăugăm dezvoltarea tehnică deosebită a artelor figurative în Grecia antică. Comparate cu arta egipteană, pictura și sculptura grecească au realizat un progres imens, care a fost până într-un anumit punct stimulat de legătura dintre artă și bunul simț.
Egiptenii, în arhitectura și reprezentările lor picturale, nu acordau nicio considerație percepției vizuale, un aspect care era supus unor canoane abstracte și respectate cu rigiditate. Dar arta greacă a atribuit o importanță primordială vederii subiective. Pictorii greci au inventat desenul în raccourci (care reduce dimensiunile unei figuri), care nu respectă precizia obiectivă a formelor frumoase: caracterul circular perfect al unui scut poate fi adaptat la punctul de vedere al observatorului, care îl vede într-o perspectivă aplatizată. În mod analog, în sculptură putem cu siguranță să vorbim în termenii unei cercetări empirice, al cărei obiectiv era Frumusețea vie a corpului. Generația ai cărei membri îi includea pe Fidias (multe dintre operele acestuia fiindu-ne cunoscute doar din copii ulterioare) și Miron și generația următoare a lui Praxiteles au creat un fel de echilibru între reprezentarea realistă a Frumuseții – în special aceea a formelor trupurilor umane, din moment ce Frumusețea formelor organice era preferată aceleia a obiectelor anorganice – și aderarea la respectare a unui canon specific (kanon), analog regulilor (nómos) compoziției muzicale.
Contrar față de ceea ce s-a crezut mai târziu, sculptura greacă nu a idealizat un corp abstract, ci mai degrabă a căutat o Frumusețe ideală printr-o sinteză a corpurilor vii, o sinteză care a devenit un mijloc pentru expresia unei Frumuseți psihofizice care armoniza corpul și sufletul. Cu alte cuvinte Frumusețea formelor și bunătatea sufletului erau idealul care se afla la temelia conceptului de Kalokagathia, a cărei expresie cea mai nobilă o constituie poemele lui Sappho și sculpturile lui Praxiteles.
Kalokagathia
Pentru unii cel mai frumos lucru pe pământ este un escadron de cavalerie, alții spun că o armată de infanterie, alții spun de asemenea că o flotă de corăbii, dar eu cred că frumusețea este acel ceva de care te îndrăgostești. Este atât de ușor de explicat. Elena, care vedea frumusețea atâtora, l-a ales drept bărbat, drept cel mai bun pe cel care a stins luminile Troiei: uitând de fiica și părinții ei, ea a plecat departe, din dragoste pentru el, acolo unde Afrodita a hotărât, pentru că îl iubea (…). Acela care este frumos este astfel atâta vreme cât rămâne sub ochii noștri, acela care este și bun pe deasupra, este bun acum și va fi întotdeauna astfel.
(Sappho, sec. VII-VI î.e.n.)
Această frumusețe își află expresia desăvârșită în formele statice, în care un crâmpei de acțiune sau de mișcare își află echilibru și odihnă și pentru care simplitatea expresiei este mai potrivită decât o abundență a detaliului. În pofida acestui lucru, totuși, una dintre cele mai importante sculpturi grecești constituie o încălcare radicală a acestei reguli. În Laocoon (din perioada elenistică) scena este dinamică, descrisă dramatic și oricum dar nu simplificat de artist. Și într-adevăr, de la descoperirea ei în 1506, a stârnit uluire și tulburare.
Laocoon
În cele din urmă, trăsătura generală și fundamentală a capodoperelor grecești este o nobilă simplicitate și o grandoare calmă, deopotrivă în postură și în expresie. Exact la fel cum adâncimile mării rămân nemișcate indiferent de cât de vijelioasă ar fi suprafața, expresia figurilor grecești, indiferent de cât de mult ar fi stârnite de pasiune, întotdeauna dezvăluie un suflet măreț și senin.
Acest suflet, în pofida celor mai atroce chinuri, se citește pe fața lui Laocoon și nu numai pe chipul său. Suferința sa, care este arătată în fiecare mușchi și tendon al corpului său și care poate fi văzută în întregime doar observând stomacul său contractat convulsiv, fără a ne mai osteni să luăm în considerare fie fața fie alte părți, ne face să simțim ca și cum durerea sa ar fi a noastră. Iar această durere, vă spun, nu este exprimată de semne ale furiei nici pe figură nici în atitudine.
Acest Laocoon nu urlă îngrozitor precum în poemul lui Vergiliu: felul în care gura sa este deschisă nu permite așa ceva; tot ceea ce poate să-i scape este, mai degrabă, un suspin îndurerat și împovărat, după cum afirmă Jacopo Sadoleto.
Suferința corpului și măreția sufletului sunt distribuite în măsură egală pe întreg corpul și par să se mențină un pe cealaltă în echilibru. Laocoon suferă; dar el suferă ca Filoctet al lui Sofocle: chinurile sale ne mișcă inimile și am dori să fim capabili să suportăm durerea în felul în care acest om sublim o îndură.
(Johann Joachim Winckelmann, Monumente antice inedite, I, 1767)


3. Frumusețea filosofilor

Tema Frumuseții a fost într-o mai mare măsură elaborată de Socrate și Platon. Primul, în conformitate cu ceea ce aflăm de la Xenofon în a sa Memorabilia (a cărei veridicitate este acum subiectul unor dubii, datorită atitudinii partizane a autorului), se pare că a vrut să legitimeze la nivel conceptual practica artistică prin identificarea a cel puțin trei categorii estetice: Frumusețea ideală, care reprezintă natura prin mijloace ale asamblării părților; Frumusețea spirituală, care exprimă sufletul prin intermediul privirii (ca în sculpturile lui Praxiteles, care a pictat ochiul pentru a le face să pară mai adevărate); și Frumusețea utilă sau funcțională.
Memorabilia
Aristippus l-a întrebat din nou [pe Socrate] dacă avea cunoștință despre vreun lucru frumos. „Multe lucruri” a răspuns el.
„Și sunt toate asemănătoare unele cu altele?”
„Nu: dimpotrivă, unele sunt adesea foarte deosebite”.
„Cum poate atunci un lucru să fie frumos dacă este altfel decât cel frumos?”
„Pe Zeus!”, a răspuns Socrate, „un om care este un alergător frumos poate fi foarte deosebit de un alt om care este un luptător frumos iar un scut de apărare frumos nu este în nici un fel asemănător cu o suliță care poate fi aruncată cu viteză și cu putere.”
„Nu este nicio diferență între acest răspuns și cel de dinainte”, observă Aristippus, „când te-am întrebat dacă ai cunoștință despre vreun lucru bun.”
„Și tu crezi că un lucru este bun și altul frumos? Nu îți dai seama că făcându-se referire la aceleași lucruri toate lucrurile sunt concomitent și frumoase și bune? În primul rând, virtutea nu este un lucru bun raportată la un standard în timp ce lucrurile frumoase se referă la altul; mai departe, se spune că oamenii sunt buni și frumoși în aceeași privință și în relație cu aceleași lucruri, chiar și corpurile oamenilor apar ca fiind frumoase și bune; și, în general, toate lucrurile capabile a fi folosite de către om sunt considerate concomitent frumoase și bune raportate la lucrurile pentru care se întâmplă să fie folositoare.”
„Așadar chiar și un coș pentru cărat gunoiul este astfel un lucru frumos?”
„Desigur. Iar un scut de aur poate fi un lucru urât, dacă primul este adecvat iar ultimul neadecvat scopurilor lor specifice.”
„Vrei să spui că aceleași lucruri pot fi frumoase și urâte?”
„Bineînțeles”, răspunse Socrate, „și bune și rele dacă se ajunge la asta: de exemplu, ceea ce este bun pentru foame poate fi rău pentru febră, iar ceea ce este bun pentru febră rău pentru foame; sau iar, ceea ce este bun pentru un luptător este adesea rău pentru un alergător. Prin urmare, dacă un lucru este adecvat scopului său, relaționat la acesta este frumos și bun; iar, dacă este cazul contrar, atunci este rău și urât.” […]
Iar dacă se întâmpla ca Socrate să poarte o discuție cu artiști care își vedeau de meșteșugul lor, el încerca să le fie de ajutor acestor persoane. Odată, mergând într-o zi la pictorul Parrhasius și vorbind cu el, l-a întrebat:
„Parrhasius, nu este pictura o reprezentare a ceea ce vedem? Cu alte cuvinte, voi pictorii reprezentați corpuri înalte și scunde, în lumină sau în umbră, suprafețe dure sau fine, aspre sau netede, înflorirea tinereții sau ridurile vârstei, toate prin intermediul culorii, nu-i așa?”
„Adevărat”, spuse Parrhasius, „aceasta este ceea ce facem.”
„Iar când pictați tipuri ideale de frumusețe, din moment ce este dificil să aflați orice om care să fie lipsit de cusur, luați de la multe modele caracteristicile cele mai frumoase ale fiecăruia și astfel faceți ca figurile voastre să pară complet frumoase?”
„Da, acesta este modul în care lucrăm” a spus Parrhasius.
„Chiar? Crezi de asemenea că ar fi posibil să reprezentați dispozițiile caracteristice ale sufletului, farmecul său, caracterul agreabil, bunăvoința, caracterul plăcut și atracția? Sau niciuna dintre acestea nu poate fi înfățișată?”
„Dar Socrate”, a replicat Parrhasius, „cum putem să imităm ceea ce nu posedă nici proporție liniară nici culoare, nici vreuna dintre calitățile pe care tocmai le-ai numit și – ceea ce e mai important – nu poate fi în nici un fel văzut?”
„Totuși”, continuă Socrate, „nu poate un om să arate ca cineva cu simpatie sau cu dușmănie?”
„Ba da”, spuse Parrhasius.
„Și nu pot fi toate acestea arătate prin expresia ochilor?”
„Fără nicio îndoială.”
„Iar aceia care poartă în inimă împlinirile sau necazurile prietenilor lor au aceeași expresie ca aceia cărora nu le pasă deloc de ele?”
„În nici un caz. Aceia cărora le pasă au o expresie veselă când prietenii lor sunt bine și arată tulburați când nu sunt bine.”
„Deci asemenea expresii pot fi pictate?”
„Într-adevăr pot fi.”
„Iar măreția, generozitatea, zgârcenie, josnicia, cumpătarea, prudența, aroganța și vulgaritatea, noblețea și libertatea nu sunt evidente pe fața și în comportamentele oamenilor – indiferent dacă se odihnesc sau sunt în mișcare?”
„Aceasta așa este.”
„Atunci și aceste lucruri pot fi pictate?”
„Într-adevăr pot fi.”
„Și este mai agreabil să te uiți la o față ale cărei trăsături sugerează dispoziție frumoasă, bună și amiabilă sau la una care poartă semnele urâțeniei, răului și urii?”
„O, Socrate, este o diferență enormă între cele două.”
Cu altă ocazie Socrate s-a dus la sculptorul Cleiton și a spus:
„Văd că alergătorii și luptătorii, boxerii și atleții tăi sunt frumoși. Atâta lucru văd și știu. Dar cum dai viață creațiilor tale? Cum este impresia aceasta percepută de către ochii privitorului?”
Și din moment ce Cleiton, care era încurcat, nu a răspuns imediat, Socrate adăugă:
„Nu cumva statuile tale au acel sens de viață deoarece imiți îndeaproape formele ființelor vii?”
„Fără nicio îndoială” spuse Cleiton.
„Și printr-o reprezentare plină de acuratețe a diferitelor părți ale corpului în diferite atitudini, vreau să spun când acestea sunt ridicate sau coborâte, în picioare sau întinse, încordate sau relaxate, reușești a-ți face statuile să arate ca adevărate ființe vii și de asemenea la fel de atractive ca ele?”
„Cu siguranță.”
„Iar reprezentarea fidelă a ceea ce se întâmplă corpului în mișcare produce o plăcere specială privitorului?”
„Natural.”
„Deci nu ar trebui de asemenea să reprezentăm privirea amenințătoare din ochii războinicului, nu ar trebui să imităm privirea unui învingător îmbătat de succes?”
„Într-adevăr ar trebuie.”
„În acest fel, atunci sculptorul poate să înfățișeze stările sufletului prin forme exterioare.”
(Xenophon, sec. V-IV î.e.n., Memorabilia, III)
Poziția lui Platon a fost una mai complexă și a condus către cele mai importante două concepții ale Frumuseții care au fost elaborate de-a lungul secolelor: Frumusețea ca armonie și proporție între părți (derivată din concepția lui Pitagora) și Frumusețea ca strălucire, așa cum a fost explicată în Phaidros, care urma să influențeze gândirea neoplatonică. În gândirea lui Platon Frumusețea are o existență autonomă, distinctă de suportul fizic ce o exprimă doar în mod accidental; prin urmare nu este limitată la nici un obiect sensibil în particular, ci strălucește pretutindeni. Frumusețea nu corespunde cu ceea ce vedem (în vreme ce Socrate era în mod notoriu urât, se spunea că strălucea cu o frumusețe lăuntrică). Din moment ce în opinia lui Platon corpul este o cavernă întunecată care întemnițează sufletul, viziunea simțurilor trebuie să fie înlocuită de o viziune intelectuală, care necesită o cunoaștere a artei dialecticii, cu alte cuvinte a filosofiei. Și astfel nu oricine este capabil a înțelege adevărata Frumusețe. Printr-o compensare, arta în adevăratul sens al termenului este o copie falsă a adevăratei Frumuseți și astfel este dăunătoare moral/nu este educativă tinereții: de aceea mai bine să o interzicem în școli și să o înlocuim cu Frumusețea formelor geometrice, bazată pe proporție și pe concepția matematică a universului.
Armonie și proporție
Pentru că zeitatea, intenționând să o facă asemănătoare celei mai frumoase și perfecte dintre ființele inteligibile, a creat o singură făptură vizibilă cuprinzând în sine însuși toate celelalte animale de fire înrudită (…) Iar cea mai dreaptă legătură este aceea care ar putea să o stabilească, în măsura posibilului, un lucru nepereche cu cele de care este legat; iar proporția este aceea care de-acuum poate împlini acest lucru în chip minunat.
(Platon, sec. V-IV î.e.n., Timaios, V)
Strălucire
Acum nimic din strălucirea dreptății, a cumpătării și a tuturor celorlalte lucruri care sunt prețioase sufletului nu se regăsește în reprezentările de aici de pe pământ. Doar foarte puțini sunt aceia care, cu simțurile cufundate în beznă, reușesc totuși să deslușească într-o copie modelul original pe care aceasta îl reproduce. Frumusețea însă, pe atunci, se putea vedea în toată splendoarea sa; ca într-un cor al bucuriei, aveam parte de o preafericită viziune și contemplație, în timp ce noi îl urmam în alai pe Zeus, iar ceilalți pe un altul dintre zei și porneam în acea inițiere pe care, pe drept cuvânt, o putem numi aducătoare de fericire; o așteptam ca pe o sărbătoare, fiind noi pe atunci cu adevărat întregi și neștirbiți de relele ce urmau să ne pască și contemplând în acele ritualuri tainice de inițiere viziuni desăvârșite, simple, statornice și senine, într-o lumină pură, căci și noi eram puri și neîngropați în acest mormânt pe care-l ni-l purtăm în spinare încarcerați ca o stridie și căruia îi spunem trup.
Acum în reprezentările pământene nu mai răzbate nicio rază a dreptății, a cumpătării și a câtor alte însușiri scumpe sufletului; doar prea puțini, având simțurile atât de amorțite, apropiindu-se de imagini reușesc să întrezărească totuși natura adevărată a ceea ce este înfățișat în ele. Frumusețea strălucea pe atunci în toată splendoarea sa, când într-o preafericită ceată ne bucuram de înălțătoarea-i viziune, noi urmându-l pe Zeus, ceilalți pe ceilalți zei, și eram primiți în acea inițiere în care am cunoscut beatitudinea; ne închinam ei, fiind noi pe atunci cu adevărat întregi și neavând habar de relele ce ne așteptau, și-i contemplam formele desăvârșite și simple, demne de venerație și nemișcate, cufundați într-o lumină de o mare puritate, așa cum și noi eram pe când nu purtam cu noi acest mormânt cu numele de trup, în care suntem prizonieri ca o stridie…
(Platon, sec. V-IV î.e.n., Phaidros, XXX)
Frumusețea formelor geometrice
Dar, lăsând deoparte această cercetare, să purcedem în a împărți formele elementare, pe care le-am obținut în urma raționamentului cu referire la foc, pământ, apă și cer. Pământului, prin urmare, să îi repartizăm forma cubică, deoarece pământul este cel mai static dintre cele patru elemente și cel mai modelabil dintre toate corpurile, iar acela care are cele mai stabile baze trebuie cu necesitate să fie de o asemenea natură. Acum, din triunghiurile pe care ni le-am însușit la început, acela care are două laturi egale este prin natură mai ferm bazat decât acela care are laturi inegale, iar dintre figurile compuse care sunt formate din oricare din ele, tetragonul echilateral are în mod necesar o bază mai stabilă decât triunghiul echilateral, deopotrivă în întregul cât și în părțile sale componente. Prin urmare, în repartizarea acestei figuri pământului, aderăm la probabilitate, iar apei îi alocăm pe aceea dintre formele rămase care este cea mai puțin mișcătoare, iar cea mai mobilă dintre ele focului, iar aerului aceea care este intermediară. (…)
Trebuie să ne imaginăm toate acestea ca fiind atât de mici încât nicio singură particulă din cele patru feluri nu este văzută de către noi din cauza micimii lor, dar când multe dintre ele sunt strânse împreună, agregatele lor sunt văzute. Iar raporturile numerelor lor, mișcările și alte proprietăți, trebuie spus că, în măsura în care natura faptului necesar a încetat, prin activitate spontană sau fiind determinată să facă astfel, toate acestea au fost așezate în armonie de către Zei, după ce au fost mai întâi riguros desăvârșite sub fiecare aspect al lor, conform unor raporturi numerice.
(Platon, sec. V-IV î.e.n., Timaios, 55e-56c)

(Traducere din engleză de Lucian Bâgiu, iunie 2007)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!