O epocă defunctă a lui Mihail Sebastian. Descrisă în pamfletele goliardice “De două mii de ani...” și “Cum am devenit huligan”. Mihail, câine de circ, intră pe ușa de serviciu a literaturii române. Bătut măr cu parul, hăituit pe holurile Universității București pe la începutul anilor treizeci. Oamenii autoritari băteau alți oameni ca pe covoare în săli de seminarii, amfiteatre, pe holurile facultății din Edgar Quinet sau sub cariatidele Facultății de Drept și duhul legiunii stafiei de la Operă.

Pe vremea lui Corneliu Zelea Codreanu exista o poliție politică, mai întâi creată prin Iași, Moldova, apoi cu centrul oscilant pe băncile tuturor facultăților bucureștene, craiovene, clujene etc. Gorile în peisaj central-african, de “Congo” al lui Andre Gide. Fructe ale pământului putrede și infecte hrăneau esofaguri, laringe, stomacuri încăpătoare de maimuțe urlătoare.

"Jurnalul" lui Mihail Sebastian este o cronică secretă a vieții cultural-politice dintre anii 1935-1944. Este scris concomitent cu primele trei volume ale "Jurnalului" lui Pericle Martinescu. Pe baza celor două direcții tematice principale, cea politico-militară și cea erotică-personală ele seamănă până la identificare. Ambii prozatori iubesc cu deznădejde, ani în șir, câte o femeie cu numele având inițiala „L”, de parcă s-ar lăsa intenționat încornorați de aceasta. Dezabuzați, ei se răzbună în contracurentul marii lor iubiri, făcând-o geloasă: caută mereu compania altor femei, chiar ușoare. Presimt cu mult înainte, din 1938 mirosul prafului de pușcă explodat prin dictatul de la Munchen. Ocuparea Cehoslovaciei și a Franței este trăită ca dublu sfârșit de lume de către ambii scriitori. Evenimentele din țară sunt raportate mereu la cele din Europa, Asia, Africa, Americi. Trăiesc pe picior mare o vreme, publicând intens la toate revistele literare și culturale bucureștene. Unul vine de la Brăila, celălalt de la Constanța și Brașov. Mai precis, Mihail Sebastian din orașul cu salcâmi de la Dunăre, pe când Pericle Martinescu dintre zecile de hectare ale tatălui său din Viișoara (comuna Cobadin, județul Constanța). Făcând liceul la Constanța și la Brașov, Pericle Martinescu se stabilește de timpuriu în București. Publică și romanul “Adolescenții de la Brașov”, pentru ca mai apoi lungile sale eseuri de literatură română și comparată (despre Eminescu, Montherlant, Malreaux și alții) să-i fie publicate în “Vremea”, “Dacia rediviva” etc. Activitatea de critic literar și eseist a lui Mihail Sebastian este timpurie, de mai mare succes, datorită faptului că el a fost și membru al Criterionului. Pericle Martinescu, fiind cu foarte puțini ani mai tânăr, l-a apreciat mult și l-a avut ca model literar pe Mircea Eliade. A descris în "Jurnal" înmormântarea ce i s-a făcut în 1940 lui Nae Ionescu, cel numit de către Mihail Sebastian Ghiță Blidaru în "De două mii de ani...". Pericle Martinescu făcea parte din boema tinerilor scriitori din jurul lui Emil Botta – “corabia cu ratați” (cum denumește el peste treizeci de ani această promoție sau acest ultim grup din literatura română modernistă).
Dezaxați, boemi, sportivi, petrecăreți, scrupuloși la serviciu, cu joburi peste tot de unde puteau câștiga bani, atât Mihail Sebastian, cât și Pericle Martinescu vor trăi și o viață de familie, tradițională. Mihail Sebastian are o rudă foarte apropiată în Franța, de la care primește mereu scrisori în lunile mai-iunie 1940, când nemții ocupă Belgia și Franța. Părinții din Brăila îl vizitează și ei prin Capitală. Apartamentul său de pe Calea Victoriei, unde trăiau mai multe familii evreiești va fi găurit de gloanțele manifestanților legionari din iarna anului 1941. Pericle Martinescu descrie în volumul al treilea din "Jurnalul" său toată desfășurarea revoltei legionare și intervenția sângeroasă a tancurilor germane. Mihail Sebastian, care terminase în vara anului 1940 stagiul militar, fusese umilit de autoritățile de stat antonesciene și legionare, pus să măture trotuarele Capitalei. Continua lui stare de anxietate apare descrisă nu doar în propriul „Jurnal”, ci și în notele zilnice ale prietenului Mircea Eliade, care regretă foarte mult că nu a putut să-l întâlnească pe fratele Mihail în scurta sa vizită din România (misiune diplomatică dată de Salazar spre a discuta cu Ion Antonescu în 1942).