agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4132 .



Forța cuvântului
eseu [ ]
relația dintre limbaj și realitate

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sydonay ]

2011-02-17  |     | 



Toate inovațiile care au vizat introducerea de noi forme de logică au constat, așa cum era firesc, de altfel, în inventarea de noi specii de logici formale sau matematice. Astfel, logicii clasice bivalente, aveau să i se adauge fie diverse tipuri de logici polivalente, cu trei, patru sau mai multe valori de adevăr, fie logici subsumate domeniului logicii bivalente, dar care lucrau cu alți operatori, așa cum este cazul logicii deontice. Însă toate aceste tipuri de logică au în comun forma simbolizată, matematică de expresie și care transpune limbajul natural, aparținând diverselor limbi vorbite, în limbajul său formal, simplificator. Aceste tipuri de logici se mai numesc, după forma sau facultatea de cunoaștere aferentă lor, logici ale intelectului.
Alături de ele există logica rațiunii, o facultate de cunoaștere care se exprimă discursiv sau lexical și al cărei limbaj este, prin urmare, mult mai uzual, nefiind altul decât limbajul cotidian, al diverselor limbi vorbite sau chiar moarte. Logica rațiunii este logica ale cărei propoziții se validează pe baza regulilor gramaticale, sintactice, semantice și ortografice, reguli care, asemeni legilor logice ale logicilor formale matematice sunt auto-suficiente, asigurând expresiilor coerentă și inteligibilitate chiar și în absența unui corespondent concret la acestora. Altfel spus, referința ontică nu este necesară logicii lexicale a rațiunii, însă, cel mai adesea, logica rațională cu limbajul asociat ei au în vedere o referință ontică, având în vedere funcția practică, de comunicarea a unor informații concrete, a limbajului rațional. Este evident însă că acest limbaj, fiind auto-suficient, poate excede facil limitele lumii fizice în care și pentru care a fost construit generând aporii inferențiale din cele mai variate, disputele scolastice despre îngeri și universalii fiind dintre cele mai elocvente exemple în aceste sens. Limbajul rațiunii oferă surse continue de paralogisme și paradoxuri, a căror formulare este corectă gramatical și, uneori, chiar curentă în practica lingvistică.
Limbajele naturale care sunt, de fapt, limbajele raționale, sunt acelea în care se formulează, dar se și constituie, teoriile semantice. Astfel, analizând relația sens-referință, numită în unele contexte și relația conotat-denotat, vom observa că un limbaj natural oarecare încearcă să dea seama de un obiect fizic referindu-se la el sau denotându-l. Obiectul la care se va referi limbajul se numește referință sau denotat, iar modul de realizare a actului referinței este expresia limbajului natural, în timp ce sensul obiectului exprimat prin limbaj, neformulat explicit prin expresie, însă conținut implicit în ea, prin definiția cuvintelor care formează expresia, va defini obiectul respectiv. De exemplu, expresia ‘casă’ se va referi prin actul referii/denotarii- care poate să fie o verbalizare, o ostensiune, o inscripție- la obiectul (concret) casă, care astfel va fi referința expresiei. Sensul expresiei ‘casă’ va fi dat însă de definiția acestei expresii mono-lexicale, adică, ceva de genul: spațiu acoperit, constituit din fier-beton sau cărămidă, cu deschideri prevăzute cu geamuri, utilizat de oameni pentru a locui. Problemele ținând de polisemantismul sensului, în opoziție cu stabilitatea sau monovalența referinței sunt secundare, și țin de anumite dezvoltări firești ale semioticii, teoria semnelor, a cărei ramură este și semantica, ele neavând importanță în acest context.
Limbajul formal matematic al intelectului a fost creeat în scopul de a verifica corectitudinea limbajului natural lexical al rațiunii, procesul prin care expresiile ultimului sunt trasformate în formule ale primului numindu-se formalizare. Însă, deși aparent dependent în geneza lui de limbajul rațional, limbajul intelectual este, la rândul lui, auto-suficient. El se auto-validează prin legile lui logice, așa cum limbajul rațional se verifică sau se explică pe sine prin regulile lui gramaticale, dar se și întemeiază/justifică prin relația sa de corespondență cu obiectele fizice sau faptele la care se referă.
Însă limbajul formal își pierde valoarea de comunicare bazată pe denotare și pe sensul expresiilor rămânând o formă de confirmare a corectitudinii limbajului natural, pornind de la premisa că acesta nu eșuează în a-și îndeplini funcția de denotare prin expresii posesoare ale unor sensuri. Dacă limbajul natural aberează, fie, în termenii lui Wittgenstein, prin non-sensuri ale simțului comun, adică prin verbigerații, salate de cuvinte, fie prin non-sensuri filosofice, care sunt paradoxurile logico-lingvistice, atunci limbajul formal își pierde calitatea de garant al veridicității limbajului natural. În astfel de cazuri el lucrează în gol, fapt care-i relevă o dată în plus relativa automonie. Totuși, deși este lipsit de valoarea comunicaționala a celuilalt, limbajul formal ne arată că poate exista. Dacă totuși dorim să vorbim despre un sens și o referință a limbajului formal, atunci, ignorând descendența și dependența acestuia din limbajele naturale lexicale, și considerându-l în sine, adică exact cum nu ar trebui să procedăm în conformitate cu simțul comun, atunci, propozițiile și predicatele care sunt interconectate prin operatorii logici în cadul unor formule bine formate sunt, chiar ele, referințele acestui discurs formal, referirea/arătarea se va efectua prin operatori logici, iar sensul va fi întotdeauna același deoarece formulele logicii sunt în toate cazurile tautologii, legi logice, care nu pot să fie altfel decât adevărate și care se confirmă unele pe altele prin seturi de definiții care le echivalează mutual.
Astfel, prin forța argumentelor, sunt condiționat să apelez la Wittgenstein. Tocmai datorită faptului că logica intelectului și limbajul formal țin de un strat mai profund al minții, mai apropiat de gândirea psihologică, asta în pofida tezei lui Frege potrivit căreia logica nu este reductibilă la psihologie, limbajul formal ne permite să exemplificăm, fie și pur grafic, ceea ce ar trebui să constituie ‘celălalt echivalent’ al izomorfismului structural existent între limbaj și lumea fizică pe orizontala speculară sau în situația relației de interdeterminare a constituenților mai adânci ai realității și ai limbajului, aceia care nu ajung să fie percepuți de organele senzoriale și înțeleși- legați laolaltă într-un concept- de intelect și analizați de semiotică. Wittgenstein aserta teza unei perfecte corespondențe sau synergii între limbaj, că reprezentare teoretică a realității, și aceasta din urmă. Identitatea de structură și de dinamică, adică identitatea procesuală, care făcea ca fiecare fapt material să aibă un corespondent lingvistic, era numită izomorfism, mai exact izomorfism structural sau relație izomorfică. Dar, dacă întâiul termen este incomplet, cel de-al doilea este ambiguu, expresia ce mai adecvată fiind aceea de izomorfism procesual, și nu neapărat din considerente buddhiste. Dacă doctrina buddhistă a co-producerilor condiționate susține, în esență, același lucru, asta este o întâmplare fortunată- deși, pe de altă parte, este bine-cunoscut faptul că Wittgenstein l-a citit pe Schopenhauer care a fost unul dintre cei mai valabili promotori ai doctrinelor dharmice în Europa, ai buddhismului și ai vedantismului, adică a exact a acelor doctrine care surprind cel mai bine esența absolutului, anume într-o manieră monistă.
Prin urmare, la baza limbajului stau numele, potrivit lui Wittgenstein, care se grupează formând propoziții atomare și care, la rândul lor, formează propoziile compuse, totalitatea propozițiilor compuse alcătuind limbajul. Celor patru niveluri lingvistice le corespund patru niveluri fizice: obiectele, stările de lucruri atomare, faptele sau stările de lucruri moleculare și lumea. Se observă terminologia logicistă utilizată pentru denumirea nivelurilor lingvistice și cea de inspirație științifică utilizată pentru denumirea omoloagelor lor reale, însă sensurile avute în vedere sunt diferite de cele din logica clasică, izomorfismul vizând relația dintre limbajul lexical și lume.
Obiectele sunt non-exemplificabile și ele sunt un ceva care este ca și cum nici nu ar exista pentru noi, deși ele sunt efectele primare ale realității psiho-senzoriale, în schimb numele, ca semne pentru ceva al cărui condiție nici nu o cunoaștem de fapt, nu sunt exprimabile sub nicio formă, sau sunt exprimabile doar în măsura în care sunt (gândite) realitățile pe care le-ar defini, iar ele sunt gândite doar în măsura în care sunt, ceea ce înseamnă că nu prea suntem în măsură să ne facem un concept care să le definească în absența unui corespondent ontic al lor.
Stările de lucruri atomare și respectiv, propozițiile atomare, țin de un nivel de complexitate ontologică/fizică și, respectiv, lingvistică superior și decisiv încât să putem vorbi despre un domeniu al experimentabilului și, implicit, al exprimabilului. Însă, stările și propozițiile atomare țin de domeniul posibilului constituind tot cee ce ar fi logic posibil să se întâmple și să reprezinte obiectul vreunui discurs, și de abia faptele și propozițiile compuse țin de ceea ce a avut loc sau se întâmplă acum în lume. Prin urmare, diferența dintre ‘atomar’ și ‘molecular’, în contextul lui Wittgenstein, ține de axa posibil-actual și nu de cea simplu-compus, cum se întâmplă în relația dintre nume și propozițiile atomare și, respectiv, în cea dintre obiecte și stările de lucruri atomare.
Extrapolarea următoare mi se pare astfel coerentă și inteligibilă: numele sunt semne, iar semnele sunt constituente ale limbajului natural, dintre care literele sunt cele mai elementare, însă numele, în accepția lui Wittgenstein, însemnau chiar mai puțin de atât, deci, de ce nu le-am considera ca fiind componente microfizice ale limbajului? Oricum, această descompunere analitică are sens doar din perspectiva relației limbajului cu lumea fizică, a izomorfismului. Iar în lumea fizică, toate faptele, care întâi sunt doar potențiale, sunt constituite din obiecte, de asemenea, transcendentale și non-exemplificabile, care stau cumva, nimeni nu știe exact cum, la baza stărilor de lucruri atomare. Iar dacă numele, ca și echivalenți ai obiectelor, care nici ele nu sunt concrete, ar fi semnele din categoria formulelor limbajului logic formal, atunci acestea s-ar confirma, într-adevăr, ca fiind lipsite de sens, chiar dacă ar creea formule bine formate cu ajutorul operatorilor logici, așa cum spunea chiar Wittgenstein despre formulele logicii și ale matematicii. Numele nu privesc propozițiile științelor naturii pentru motivul că țin de un domeniu sublexical, corespunzător unuia microfizic în plan fizic. Și cum afirmasem anterior că sensul unei propoziții a limbajului formal- și nu a celui natural, care era dat a priori- este totuna cu valoarea lui de adevăr- spre deosebire de propozițiile limbajului natural- iar această valoare de adevăr nu poate să fie alta decât adevărul, deoarece toate propozițiile logicii sunt tautologii, logica fiind auto-conținută și indiferentă față de veridicitatea propozițiilor limbajului natural, rămâne să conchid că analogia mea se dovedește valabilă. Deci, propozițiile logicii conțin adevărul in potentia, neexprimat și neexprimabil în afara sistemului, și sunt lipsite de sens pentru faptul că nu exprimă adevărul într-o formă empirică, ci doar într-una circulară și formală, auto-conținută. Adevărul poate să fie dezvăluit și într-o transcendență micro-fizică și sublexicală, iar ceea ce transmit structurile inter-conexate și tautologice ale logicii, dincolo de a constitui limbajul formei de cunoaștere numită intelect, este aceea că adevărul preexistă constitutiv, înainte de a fi evidențiat epistemologic, în însăși structura oricărei legi logice, ceea ce înseamnă că el este implantat în structurile dinamice ale facultăților logice ale minților noastre, existând, structural, o propensiune către adevăr care predetermină și formele mai organizate și, surprinzător, mai realiste ale limbajului, adică limbajul lexical, acesta instituindu-se ca discurs numai în măsură în care apare un obiect al discursului.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!