agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2516 .



Poezia condamnării corupției din România
eseu [ ]
( "Săgetătura Adevărului", de Gheorghe Marinică-Vădupăreanu)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bibliofilul ]

2011-09-17  |     | 



Dacă presa din România contemporană critică zilnic, prin zeci de articole, corupția, decăderea economică, politică și moral-socială din această țară, nu același lucru se poate spune despre degringolada ei că ar fi pe deplin reflectată și de literatura română din anii din urmă, cu câteva mici excepții, desigur. Fenomenul este oarecum inexplicabil într-o societate masiv nemulțumită, mai ales că decăderea continuă non-stop de peste două decenii.
Dacă au apărut unele poezii, proze ori palide încercări dramatice, ele au fost răzlețe, lansate pe arii locale și cu totul insuficiente ori scrieri total necunoscute. În general literatura contemporană din ultimele două decenii are mai mult un caracter regional decât național. Ne-am fi așteptat ca și pe plan beletristic ecourile acestei decăderi să fie mult mai intense și mai convingătoare, conforme cu realitatea. Așteptări zadarnice!
Așa stând lucrurile, orice subiect literar abordat pe tema corupției nu numai că este bine venit dar este și foarte necesar, mai ales dacă nivelul lui literar a reușit să fie la înălțime. Cu atât mai mult creațiile din această arie de discuție vor fi mai apreciate, cu cât autorul lor este mai solid documentat și mai înzestrat cu mijloacele convingătoare de a ni le face cunoscute.
Am fost deosebit de încântat să descopăr un asemenea autor în personalitatea unui strălucit jurnalist român din anii șaptezeci, dr. Gheorghe Marinică-Vădupăreanu, poet, prozator și prolific autor de excelente monografii legate de istoria și viața culturală a județului Prahova. Ultima carte a acestui harnic autor, fost primar al municipiului Constanța, se numește "Săgetătura Adevărului", un volum de versuri cu un subtitlu semnificativ, "Întrebări și reflecții despre noi și restul lumii", apărut în 2010 la Editura TIPO-MAN, Ploiești. Titlul este luat dintr-un citat existent în "Istoria ieroglifică" (1705) a lui Dimitrie Cantemir și folosit de autor ca motto al acestei originale cărți. Într-un scurt "Cuvânt înainte", autorul subliniază faptul că, prin reflecțiile lui, "nu dorește să participe la nicio altă "campanie" în afara aceleia de muncă patriotică de plivire a lanurilor neprășite la timp...".
Gheorghe Marinică-Vădupăreanu, de-a lungul anilor, a publicat numeroase versuri, folosind un elevat limbaj modern, fără a insista pe fardarea inutilă a ideilor, deoarece el și-a făcut din luciditate o serioasă obligație. În volumul "Săgetătura Adevărului" limbajul poetic se apropie de stilul clasic, reînviind într-o manieră nouă, profund realistă, poezia-manifest, diferită de cea păunesciană, cu predominanța unui puternic verbiaj protestatar, de-a dreptul supercaustic și ironic, cum nu s-a mai văzut demult în poezia românească. Evident, poetul care altă dată ne delecta cu versuri pline de idei filosofice, uneori abstracte, acum, dintr-o dată, devine un combatant neiertător care, spre a fi înțeles de toți, renunță brusc la poezia modernă (uneori este necesară această schimbare de macaz, cu redirecționarea versificația spre "dulcele stil clasic"). În acest scop, autorul recurge demonstrativ la o prozodie polemică descriptivă, la fraze limpezi, scrise pe înțelesul tuturor și golite de prea multe figuri de stil, punând, în numele unui tribunal virtual al Adevărului, întrebări profund acuzatoare, pe care le adresează tăios tuturor celor care au distrus o țară pluridotată și o națiune cunoscută ca serioasă, degradându-le într-un timp record. Cu aceste multiple și îndreptățite acuzații, făcute în numele poporului român debusolat, poetul lansează sute de săgetături aprinse și usturătoare care țintesc, cu forță ucigătoare, inima corupției, condamnând nu numai pe marii vinovați dar și pe victimele lor pe care le consideră destul de vinovate că acceptă cu o regretabilă nepăsare masochistă batjocura insidioșilor criminali. Tehnica incriminatorie este surprinzătoare, deoarece autorul, înainte de a-i învinui pe alții, începe cu schițarea unei autocritici ca pe vremurile "partidului unic", scriind: "Stați liniștiți, o să încep cu mine!" Sinceritatea este debordantă. Oare de ce asta? Deoarece:
Am fost și eu, cândva, navigator
Prin reci fiorduri pline de capcane,
Purtam în tolbă mitul salvator,
Iar sus, în velă, dogme și canoane.

M-am cufundat în ape-nvolburate
Și-am respirat prin trestie-n afund,
Încorsetat în scheme sufocante,
Lansate-n canonade de pe prund...

Și am crezut, așa cum cred și azi,
În dezrobirea omului de rând,
Și am clamat convins, chiar obsesiv,
Că sărăcia va pieri curând (...)

Visam și eu Comunități Solare,
Vedeam ieșind din Carte "Omul nou"
- Atlet modern, pe Ducipal călare -
Scoțând pe Marx și Engels din cavou... (...)

Dar nu mă plâng și nici nu mă dezic,
De propri-mi credință-n Omenie,
De frații de pe punte, de nimic
Din ce înseamnă nație și glie.

Căci sunt convins, pe viață, ca și voi,
Că germenii iubirii de dreptate
Vor răsări, ca iarba, din noroi,
În Agora Ideii Sublimate...
(Crucificat în Agora Ideii)

Când înlocuiești răul cu ceva tot atât de rău care tinde să devină chiar și mai rău decât cel inițial, este, într-adevăr, un motiv serios de alertă. De aceea, privind nedumerit în jur, poetul caută să-și dea seama de ce se întâmplă oare așa ceva cu națiunea noastră... Și atunci se întreabă îngrijorat: "Ce e cu noi? Ce ni se întâmplă? Unde-i busola?"
Ce e cu noi? Ce ni se întâmplă?
Din albine-am ajuns rozători !
Ce demon ne pune pistolul la tâmplă,
Forțându-ne să devenim cerșetori?

Răspunsul vine cu aluzii la globalizarea mondială, altfel spus..."valul". "Valu-i de vină,/ C-a fost turbat și... prea înalt/ Din "găuri negre"... teleghidat..." . Dar nu numai "valul" este vinovat, ci chiar și noi toți care acceptăm în tăcere acest "val blestemat", aducător de colapsuri de toate culorile. Adevărul clamat în multitudinea acestor versuri este susținut ca mărturie de unele citate din ziarele vremii, amplasate fie ca motto la începutul unor titluri, fie la finele acelor poezii.
Cu multă tristețe, peisajul negru al ambianței contemporane din care a izvorât demonul corupției imposibil de a fi decapitat, este perceput ca un uriaș colaps din care doar Providența ne mai poate scoate, căci până și gâdele a putut fi ispitit și corupt. Lipsa de speranțe a poetului ne dezolează:

Corupția - blestem universal,
Ca și Iubirea, ori ca Sărăcia -
Plutește, triumfal, și-n România,
Pe-a legilor rozeuri de coral.

A inundat serviciile toate,
Piramidal, din creștet până-n talpă,
Dând gust, ca sarea în bucate,
Politicii - monedă veșnic calpă.

Și s-a pornit războiul mondial,
S-o scoată din tranșeele fictive,
S-o ardă-n ruguri, după ritual,
Să-i taie gâtu-n piețele festive.

...Dar gâdele, cu fața-mbrobodită,
A înlemnit, cu barda ridicată,
Căci i-a zâmbit, cu galeșă ispită,
Și a scăpat și de această dată...
(Corupția)
Săgetăturile versificate lovesc mai întâi în practicanții și slujbașii corupției care au făcut ca sărăcia din România să devină un sport național, Consecințele lui vor duce la anihilarea națiunii:
Ne-a electrizat această constatatre,
Că sărăcia e sport național!
Recordul nostru e atât de mare,
Încât, în competiții, nu avem rival (...)

De-aceea, lângă țurcă și oină, pe maidan,
Naționale sporturi, marcând copilăria,
Se-ncoronează singur, suveran,
Un sport al disperării - SÃRÃCIA...
(Sărăcia - sport național?!...)
Consecințele sărăciei naționale: mor din ce în ce mai mulți români. Iată cum:

De foame, mor oameni, uitați,
De vecini, de primari și de popi;
Mor oameni, de boli secerați,
Și-i pun primăriile-n gropi.
(Mor oameni!)
Desigur, pare normal ca oamenii în vârstă să ne părăsească, dar nu mai este nimic normal când în țara noastră mortalitatea infantilă ne plasează rușinos pe primele locuri în Europa zilelor noastre. Primele victime sunt copiii străzii, copiii de pripas:

Puteam să fim, și eu, și tu, și el,
Pe stradă, în canale, la ghena de gunoi,
Puteam să fim damnații, spurcații, printre voi,
Purtați, ca pleava lumii, fără țel...

Gândiți-vă, o clipă, cum ar fi
Să ai doar șase ani și să cerșești,
La colț de stradă, ghimpe tu să crești,
Sâcâitor, sălbatic, un "monstru" printre vii?... (...)

Mâncând un crod de pâine cu câini "comunitari",
Înfofoliți în zdrențe și plini de boli barbare,
Se lasă duși de zloată solidari,
Spre punctul zero - al vieții viitoare...

Versurile acestea încep să devină de excepție, nu doar prin faptul că autorul însuși a trăit cu adevărat printre acești copii, suferind împreună cu ei, ci prin adăugarea unui final dureros de realist, care subliniază ironic mila neputincioasă a trecătorului spectator (și, din păcate, marea majoritate suntem așa, deoarece, văzând pe aceste mici victime, lăcrimăm ipocriți pentru o clipă când ajungem în dreptul lor, oftăm nițeluș cu jale pieritoare, ca după ce ne îndepărtăm de trista scenă, furați de grijile și de plăcerile zilnice, aplicăm politica struțului și uităm cu repeziciune pe acești copii de pripas, atât de nefericiți și de amărâți, lăsându-i acolo neajutorați, în plata Domnului):

...Iar noi, în urma lor, oftând cu jale,
Ne-ascundem în nisipul eternelor regrete,
Și scriem versuri, drame, nuvelete,
Gândind că Domnul le va ieși în cale...
(Copiii de pripas)

Întregul volum al "Săgetăturii Adevărului", care include 55 de de poezii trepidante în care inima Adevărului pulsează, deși pare a fi fost brodat pe un fundal cu un pesimism prevalent străbătut de palide raze optimiste, nu poate fi lăsat din mână datorită unor poeme care captivează chiar și pe cititorul cel mai pretențios, prin conținutul unor titluri provocatoare ca "Lumea - un lung antricot", "Bocet și blestem", "Impozitul pe vise", "Copiii întunericului", "Þăranii, frații mei", "Corbii pleacă, corbii vin", "Avem vacant un jilț de voievod", "Cu N.A.T.O., înainte, marș!", "Pe rădăcini turnând beton armat", "Tablou cu soare putrezind", "Dracula - domnul răzvrătirii", "Rugă la malul mării" etc., etc.
Înainte de această carte, citisem, de același autor, o originală baladă mioritică, în versiune istorică, "Frații ciobănei unul în tustrei", replică la celebra "Miorița", scrisă în vers popular. Tot o replică în vers popular la o cunoscută poezie eminesciană, "Revedere", este și pseudobalada "Cade codrul sub topor". Dacă marele Eminescu întreabă pădurea din timpul lui: "- Codrule, codruțule,/ Ce mai faci, drăguțule?" - la aceeași întrebare, codrul din vremurile noastre triste, întrebat de autorul Săgetăturilor, răspunde (evident, ironic):
-...Iacă, ce să fac și eu?
Mă tot rog la Dumnezeu
Să-i alunge pe Satani,
Sângeroșii mei dușmani;
Să le ia topoarele,
Drujbele și armele,
Să-i pietrifice în stânci,
Să-i înece-n ape-adânci,
Că de când e jaf în țară,
Toți mă taie și mă cară
Peste mări în depărtare,
În nisipuri umblătoare.
Taie-n jur tot ce e viu,
Pănă rămâne pustiu,
Taie codri seculari,
Ca să-i vândă pe dolari,
Taie brazi și păltinași,
De rămân munții golași,
Taie suflet de părinți,
Ca să-i vândă pe arginți,
Taie pagini de istorii,
Taie urmele de glorii.
Și în nebunia lor,
Trecând totul prin topor,
Taie rădăcinile,
De rămân suspinele.
Taie codrul cu toporul,
Taie însuși viitorul (...)
............................................
- Codrule, codruțule,
Iartă-ne, drăguțule,
Că deși noi te-am iubit,
Iată, ne-am ticăloșit... etc.
(Cade codrul sub topor)
Trista baladă se încheie cu un P.S. explicativ, cu un citat din ziarele românești: "Din 1990 până astăzi, jumătate din pădurile României au fost defrișate." (Din presă, 25 iunie, 2002). Acum, la finele anului 2011, s-a depășit cu mult acea jumătate...
Poate cea mai reușită și mai impresionantă piesă "săgetătoare" din volumul analizat este poemul "Fiare vechi", scris simplu, nepretențios, fără nici o rimă, aproape într-o proză banală, cu o ironie amară împotriva mercantilizării avuției naționale, scris la adresa dezindustrializării țării, ca pentru un scenariu apocaliptic, dar de un realism zguduitor care ne face să ne cutremurăm de indignare. Și de data aceatsa, poetul pornește tot de la un motto luat din ziare: "Industria românească este un morman de fiare vechi". ..
Pentru originalitatea lui, reproducem o parte din acest poem mai lung:

"Fiare vechi cumpărăm, fiare vechi!..."
Trece căruța trasă de-o mârțoagă costelivă,
Pe ulițele țării, colectând fiare vechi.
Dever mare! se vinde tot:
- Ia Siderurgia, neamulee,
ia-o, acum, cât e caldă,
că nu te costă nimic.
- Ia furnalele și cuptoarele,
- Ia Inoxul, ia Aluminiul,
- Ia Aurul, ia Uraniul, neamule,
Chilipir, fiare vechi,
megalomanii ceaușiste!...
- Luați petrochimia!
Luați rafinăriile, fraților,
Fiare vechi, niște țevi înșirate acolo (...)
ca să fim noi buricul Europei...
- Ia flota, 300 de vapoare ruginite,
care aleargă, bezmetice,
pe toate oceanele lumii!...
- Ia conductele de irigații, neamule:
mii de kilometri de fiare vechi.
Zac de pomană prin bărăganele
călcate de secetele veacurilor...
- Ia, că noi "ne-am luat mâna de pe ele".
- Ia tractoarele, ia combinele,
ia camioanele, ia autobuzele,
ia trenurile fără călători,
ia șina de sub ele,
ia macazurile care trimit spre nicăieri,
ia anvelopele, ia războaiele de țesut,
ia electrotehnica, electronica,
ia utilajele de toate neamurile;
- Ia complexele zootehnice,
ia tot, tot, tot!
Demontează, taie, presează, vinde,
dă-le pe felii
rudelor, prietenilor, dușmanilor,
să nu ne mai rămână nimic palpabil
din "epoca de tristă amintire"!...
Așază-le pe sortimente,
metodic, nemțește:
- fierul la fier,
- plumbul la plumb,
- cuprul la cupru,
- zincul la zinc,
- aluminiul la aluminiu,
- aurul la aur;
și dă-le cuiva, scapă-ne de ele,
că toate sunt fiare vechi și
se vând bine,
că una e să bagi în creuzete
fier vechi românesc
de calitate pură,
și alta să cari minereurile,
cu milioanele de tone,
din India, din Brazilia, din Africa...
- Luați, fraților, și voi, că-i munca voastră,
Fiecăruia i se cuvine un șurub, o șaibă,
o bară de făcut mânere la roabă,
o tablă de-nvelit cotețul,
o țeavă de bătut preșurile...

...Dar stați, c-am uitat!
Aruncați cărțile vechi,
roase de molii și de șobolani:
Ce ne mai trebuie vechiturile alea -
Cu Coresi, cu Dosoftei,
Cu "lunaticul" de Eminescu,
Cu "mucigaiurile" lui Arghezi,
Cu "colaboraționistul" Sadoveanu;
Cine mai are timp, măcar să răsfoiască
cele 1200 de cărți ale lui Iorga?
...Vechituri! Peste tot, vechituri!
Lăsați-i să care aiurea,
să ne scape de tezaurele vechi:
aur, argint, bronz, piese coclite
de la Sarmizegetusa, din muzee,
din biserici; (...)
...........................................................
Ei, acum ești mulțumit, neamule?
S-a ras tot, s-a făcut liniște:
Sirenele nu te mai scoală cu noaptea-n cap;
Fumul furnalelor nu ne mai înnegrește
cerul de cristal al patriei:
Apele, ca lacrima,
oglindesc iarăși luna de aur,
alimentănd, fecund, inspirația.
Iar noi, lungiți cu fața în sus,
cu mâinile sub cap, pe snopii de fân,
sub puzderia de stele,
cugetăm adânc.. (...)

...O tu, Natură-mamă!
Cum ne întoarcem noi
la sânul tău feciorelnic,
Cum reluăm noi tradiția strămoșească
a culegătorilor de fructe de pădure,
a crescătorilor de albine
și de viermi de mătase,
a împletitorilor de coșuri de răchită
pentru drăgălașii cățeluși, cu fundițe roz,
ai doamnei Brigitte Bardot etc., etc.

Ne oprim aici, fiindcă orice alte comentarii ar fi de prisos. Cartea se încheie cu o splendidă postfață în proză, un eseu în "iezerul de foc", intitulat "Apocalipsa - ultimul mare poem al umanitații" care, el însuși, ar merita un studiu aparte, dată fiind profunzimea lui. Nu rămâne decât să-l felicităm pe prolificul autor, din care cităm strofele de pe coperta a patra, "Rugă la malul mării", o mini-rugăciune care vine ca o binecuvântare pentru toate suferințele României descrise în această originală carte:
"Doamne-oprește nebunia
Valurilor în turbare!
Adu iarăși armonia
Mării prime, calme, clare!
Dă amurgului scânteia
Dimineților cu soare!
Varsă, Doamne, peste toate,
Liniștea și Omenia!"
Închizând coperta de la urmă a cărții "Săgetătura Adevărului", pe care este reprodusă scurta rugăciune de mai sus, nu pot încheia această prezentare, decât spunând: AMIN!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!