„De literatură trebuie să-ți bați joc ca de o femeie pe care ești gata s-o iubești pînă dincolo de noapte ori poate și mai departe...” – „Dacă tot insistați...”, și totuși, „nu mă tentează”.
Dialogul ironic (printre altele) între profesorul de literatură universală și studentul său din narațiunea „Nu mă tentează”, care a și dat titlul întregului volum de povestiri (Cartier, 2011), ar putea fi privit ca o situație reprezentativă pentru toată ficțiunea lui Anatol Moraru. Comunicarea directă sau indirectă a profesorului cu studentul și invers, viziunile și perspectivele celor doi asupra literaturii și a vieții, asupra „muncilor și zilelor” universitare și a unuia asupra celuilalt, constituie miezul preocupărilor literare ale prozatorului bălțean. Volumul „Nu mă tentează” pendulează între aceste două poli, de fapt, două ipostaze ale unui și același personaj, care, de parcă s-ar afla într-un labirint mitic, este expus necesității de a alege / a se hotărî pentru una dintre mai multele opțiuni ce îi apar în cale. Condiția obligatorie este pentru el, la fel ca și în viață, imposibiltatea schimbării, ireversibilul alegerii, iar efectul final – fie nașterea regretului (experienței) și dezicerea, fie inițierea (în stare inocentă încă) în jocul divin al întîmplării și al imprevizibilului.
Amintind de maniera lui E.A. Poe, A. Moraru este preocupat de efectul principal al textelor sale la care contribuie toate detaliile, și de finalul, care trebuie să lumineze sau să răstoarne întregul. Într-o măsură oarecare, formula narativă a autorui poate fi citată din povestirea „A treia odisee”: „Cînd joci cu nemții, ești sigur de rezultatul final abia cînd ei urcă în avion”. De rezultatul sau efectul final al textelor din volum poți fi sigur abia cînd citești ultima frază sau ultimul cuvînt. Acest fapt este cel mai important, dar totodată și cel mai fragil moment al narațiunilor, care, astfel, au șansa pentru a produce efectul premeditat doar odată (la fel ca în cazul unei anecdote sau a unui roman polițist), deși, firește, pot tenta și pentru o relectură.
În spiritul scriiturii „de ultimă noutate” A. Moraru recurge la detașarea de personaj și lumea fictivă. Cititorului i se sugerează ideea simulării situațiilor, invenției scriitoricești, jocului de-a povestitul. Astfel, personajele-marionete din start sînt plasate înt-un fel de cutie de observare, sînt modelate conform legilor cosmogonice ale lumii fictive și pun în pericol imaginea naratorului care se detașează, și care, în final, nu este și el altceva decît o mască. De fapt, întreaga carte trădează un spirit puternic borgesian (chiar și nisipul de pe coperta volumului), prezente fiind motivul „cărărilor ce se bifurcă”, „toți sînt unu”, al dublului, limitelor și fractalului. Pe de altă parte, artificiile stilistice postmoderniste (ironia, ludicul, intertextul), simplitatea aparentă a povestirilor și anecdotismul situațiilor voalează substanța mult mai vie, de natură existențialistă, aproape mitică a textelor. Totodată, majoritatea povestirilor sale A. Moraru le construiește pe ideea de „epifanie” joyceană – mai multe personaje trăiesc momente ale iluminării, care îi ajută să stabilească locul unui sau altui fenomen într-o complexitate labirintică a lumii, să înțeleagă sensul adevărat a ceea ce se întîmplă cu ei.
Remarcabil este că, de mai multe ori, personajele din „Nu mă tentează” ajung la un punct de eșec, nu fac ceea ce au vrut să facă, nu realizează ceva ce ar putea fi definit de ei ca un lucru adevărat, esențial. Preocuparea „de nimicuri” îi face să fie niște ticăloși, conformiști, falsificatori ai propriilor vieți și destine. Renunțarea sau imposibilitatea de a realiza ceva îi inscrie într-un cerc vicios, adesea legat de profesie. Cei care creează stări de epifanie, întîlnire cu momentul adevărului, sînt însă personajele secundare, neînsemnate la prima vedere. Anume ei și sînt adevărații eroi ai narațiunilor, catalizatorii mecanismului naratologic, niște „deus ex machina”, un punct de referință și axa în jurul căreia se mișcă detaliul.