Mai întâi de toate pentru că rareori am întâlnit un bărbat din rândul națiunii noastre să se mândrească cu titlul de Român, cu… profesiunea de Român și cu mândria de a se fi născut Român!... Nu numai că spune asta cu atâta dragoste și sinceritate, dar prin toate faptele și acțiunile întreprinse de dumnealui în cei 67 de ani viață, a dovedit tuturor că viața pe care a trăit-o până acum, ca persoană fizică și spirituală, deși a fost una plină de zbucium, s-a dovedit aceea a unui mare patriot, a unui patriotism ireproșabil și a unui minunat exemplu pentru noi toți ceilalți. Pe de altă parte, toată chintesența acestei existențe și-a materializat-o ca scriitor printr-o operă literară încântătoare care-l diferențiază de toți ceilalți confrați într-ale scrisului, de pe ambele maluri ale Prutului…
Nu vom încerca o prezentare amplă a operei acestui scriitor basarabean, care este o creație relativ densă, ci vom face o rapidă survolare a caracteristicilor principale ale paginilor sale. Analizându-le mai îndeaproape, descoperim că viața spirituală a românului, tradițiile, obiceiurile, folclorul, filosofia sa nativă, echivalează cu succes pe cea intelectuală, chiar o depășește dacă cea intelectuală se încarcă cu elemente inutile, devenind plicticoasă. De aceea se pare că poți învăța mai mult de la oamenii simpli de la țară decât de la cei inteligenți care epatează prin activități sterile și de cele mai multe ori inutile. Scrierile lui Ionel Căpiță, opera lui în proză și cea în versuri, sunt ale unui creator cu mintea doldora de idei bogate, pendulând între național și universal, fără a se întrevedea o ruptură între naționalism și modernism. Există cu evidență o rânduială logică și fermecătoare, o finețe deosebit de atrăgătoare a limbajului, prin folosirea limbii cu rostiri românești fecunde și încântătoare, scrierile lui devenind o tribună miraculoasă care te captează și pătrunde triumfătoare în schimbătoarea realitate contemporană. Maestrul Ionel Căpiță, prieten bun cu marii scriitori Grigore Vieru și Nicolae Dabija, din multe puncte de vedere comparabil cu humuleșteanul Ion Creangă, cu George Coșbuc sau cu olteanul Iancu Vissarion, este un veritabil colportor de frumos, de amintiri nostalgice, cu numeroase înrâuriri și modele luate din lumea rurală sau urbană prin care a trecut înnobilându-i stilul. Dacă ne referim la creația lui în versuri, poezia sa include discret un voalat romantism rustic, frizând adesea melodicitățile folclorice, o poezie nesofisticată, scurtă, pură și curajos declarativă, destul de deschisă sentimental, unde iubirea este centrul universului. Mergând pe linia aceasta, autorul a devenit unul din creatorii cei mai urmăriți într-o zonă lingvistică stabilă, unde au fost totdeauna numeroși creatori de lucrări epice și lirice, dar pe care i-a depășit, în primul rând prin subiectele abordate. Acestea dovedesc nu doar o simplă dispozitivitate sistematică, ci un delicios răsfăț asociativ între destul de diverse tematici dintre cele mai interesante, tot acest mozaic literar fiind o mină inepuizabilă de observații rareori descrise cu atâta patos de alte condeie, ele toate fiind simple puncte de plecare pentru noi subiecte inedite.
Cele mai importante dintre aceste creații au fost adunate în trei cărți cartonate și frumos editate de editura ”Prometeu” din Chișinău în anul 2008. Iată titlurile inspirate ale acestor volume: Icoană ciuruită, Dangăt de dor și Lăsați-mi dragostea... Dacă Icoana ciuruită este o carte cu înduieșătoare evocări trecute (frumoase, vesele și triste amintiri din copilăria și tinerețea lăsate în urmă, despre părinți, bunici, frați, surori, fii, fiice, nepoți, consăteni, despre ocupația rusească etc, volum cu prețioase ilustrații), dacă primul volum cuprinde cca 130 de texte în proză, celelalte două sunt exclusiv în versuri. ”Satul - zice autorul - este o religie a nemuririi, pe care nu fiecare o poate cunoaște, cu atât mai mult - s-o înțeleagă”. Acolo este izvorul familiilor românești, acolo este vatra casei consolidată de părinți.
Ca mama și ca tata
În lumea noastră nu-s:
Ne dăm mai bine seama,
La ceruri când s-au dus.

Ca Neamul și ca Țara
În lumea asta n-am:
Aceasta mi-i comoara
Ce de la Domnu-o am.
(Comoara sfântă)

Scriitorul Vlad Pohilă îl descrie astfel pe colegul său: ” Ionel Căpiță, născut pe 1 iunie 1949, se trage dintr-o familie de vrednici țărani români, mama Agripina, tata Ioan, din comuna Șirăuți pe Prut, plasa Lipcani, județul Hotin (azi raionul Briceni). (Scrie versuri din anii de școală.” Iar Haralambie Moraru, alt scriitor, notează: ”Ionel Căpiță este și va rămâne dintre cei dăruiți. Cu multă generozitate. Anume din acest dar, cântărit cum cântărește filozoful, coboară către românul din Basarabia paginile și cărțile poetului, publicistului și eseistului Ionel Căpiță” (...care, în prezent este directorul revistei ”Natura”, din Chișinău, mai adăugăm noi - n.n.)
Poeții de astăzi, în special cei tineri, se întrec în lansări de poezii cât mai sofisticate și cât mai ermetice, multe imposibil de memorat. Niciodată nu veți întâlni în versurile lui Ion Căpiță asemenea divagații. Poezia lui este alcătuită dintr-un grai românesc limpede, scurt, precis și curat precum cristalul. Iată câteva exemple:
Primele din vol. Lăsați-mi dragostea: „Dincolo de iubire / Nu este lumină. / Încotro, omule?” (Dincolo de iubire), „Iubește, omule, iubește, / Dumnezeu te mântuiește” (Binecuvântare), „Oglinda / n-are anotimp. / Sunt... încă mai sunt” (Bătaia aripei), „Ca viața / nimeni nu poate înșela... / Viață, de ce te iubim?” (Mister). (din vol. Dangăt de dor): „Nu mă..., / Nu te..., / Nu ne... // Hai să...” (Solidaritate), „Eu am ajuns. / Dar mai departe? / Mai bine. / Mai aveam de mers...” (În fine), „Ce-o fi oare / Dincolo de soare? / O fi...” (O fi...). Dragostea lui Ionel Căpiță este o „...avere din care cu cât mai mult dai, cu atât mai mult îți rămâne” „Dorule, măi dor durut, / Cât necaz tu-ai încăput? / Dacă nu te-aș fi avut, / La ce m-aș mai fi născut? / Dorule de peste Prut.” , Despre limba națională:„...Limba Română, / A noastră Stăpână.” „Cât limba are viață, / cât floarea-i cu dulceață / în Þara mea de Dor – / eu n-am mormânt să mor.” În ce privește Femeia, Ionel Căpiță ne-o spune : „Doar cu tine / e tot ce-a fost, / e tot ce vine/ doar cu tine...” (în vol. Lăsați-mi dragostea), sau: „Doar tu, femeie, / Porți a lumii cheie. / Tu încui și tu descui... / Toata viața omului” (Cheia vieții, vol. Dangăt de dor). „Prin mine / o lume învinge / prin mine / se bucura totul / și plânge, / prin mine / un soare răsare / și moare... / Prin mine...” ;„Foaie verde iasomie, / Mi-a venit poftă și mie / Să dau anii înapoi / Și să mă petrec cu voi” (Hai amu, că mâine, nu, din vol. Icoană ciuruită), sau: „Câte fete-n brațe-am strâns, / Toate după mine-au plâns, / Câte fete am iubit, / Toate-toate m-au rănit” (Rana dragostei, vol. Icoană ciuruită). „Dacă nu-i loc pentru mine, / nu e nicio supărare, / șadă barzii cum le vine, / eu – voi scrie din picioare” (Aventura, din vol. Lăsați-mi dragostea). „În a scrisului povară / E tristețea mea amară, / E chemarea cea divină, / Ce nu poartă nicio vină” (din vol. Dangăt de dor) ... „N-am ce face, că-așa-s eu – / Un îndrăgostit mereu... / Daru-i de la Dumnezeu!” - etc., etc...
Extrem de interesante sunt și cele 46 de pagini de maxime, cugetări, zicători și proverbe - în realitate minunate apoftegme savuroase, scurte, condensate, pline de multă greutate și spuse într-o limbă populară explicită, toate - un buchet de filozofie înaltă despre viață, îmbrăcată în haine intenționat modeste. Unele imită parcă înțelepciunea din Cartea proverbelor din Biblie, altele apropiindu-se de filozofia orientală (indiană sau chineză) ori Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (din 1650). Ele sunt grupate sub titlurile: Tata și lumea, Povățuirile tatei, Binele, Răul, Urâtul, Frumosul și O frântură și o mură. Citindu-le, ne surprinde simplitatea atrăgătoare a graiului frumos și sfătos, stilul adesea ironic, dar mai ales de profunda înțelepciune a autorului care le-a inventat. Fiind de ordinul sutelor, nu ne permitem decât să cităm câteva:
Cel îndrăgostit de frumos nu-i departe de rai... Zice lumea: Prietenul bun la nevoie se cunoaște. Zice tata: Nu-s prieteni, câte nevoi... Respectul nu se cerșește și nici prin amenințare nu se obține... Dacă n-ar fi urâtul, poate n-am cunoaște nici frumosul... Invidiosul invidiază invidiind cu invidie invidioasă... etc., etc.
Concluzia cititorului acestor deosebite pagini este bucuria de a fi descoperit un original creator de frumos. un minunat portretist, un evocator de elită care, pe lângă arta prozei de idei și a unei lirici deschise a întâlnit pe scriitorul basarabean cel mai optimist și pe cel mai încrezător român că Moldova de dincolo de Prut se va reuni cu Patria Mamă într-un timp nebănuit de scurt.
Fie ca această frumoasă sfântă dorință națională, această necesitate salvatoare și proorocie vitală să se împlinească, dacă se poate, cât mai curând !
Enjoy the view.