Căutătorul de nimicuri plecă foarte repede către nicăieri, pentru că de acolo îşi lua el informaţia, în cea mai tainică, pustie, chiar anostă aş putea spune, revelaţie a lui. Eram atât de creduli, pentru că nu aveam nimic a comenta, noi neputând atinge acele nimicuri ale lui, el fiind în secretoşenia lui, un nimic îmbrăcat în nimicurile lui, chiar îl aplaudam cu nespusă bucurie, înghiontiţi pe la spate cu şişuri ruginite, de acoliţii lui. Uneori eram obligaţi să acceptăm totul ca pe un adevăr, pe care îl vedeam cioplit de carii, o jalnică sculptură veche, un totem mizerabil ne spunea că el există, iar întorcându-ne cu faţa către el, eram obligaţi să zâmbim, cu toate că n-o mai făcusem demult adevărat. Am coborât până într-acolo că înjositoarea-i expunere era ca un ferăstrău pentru urechile noastre, ne simţeam atât de umiliţi, dar în realitate, nu eram decât nişte proşti jalnici, fără drepturi, acceptând monstruozitatea pentru că nu aveam încotro, capul nostru plecat spunea totul, bolile ne ocupau mai mult ca altădată, stresul îşi făcea treaba. Cuprinşi de panică, uneori nici nu ştiam să deschidem gura, pentru că ea, nu mai făcea decât un singur lucru bine.