agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2813 .



O istorie subiectivă a poeziei românești (VI)
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apeiron ]

2006-02-11  |     | 



Înainte de a merge mai departe țin să împărtășesc un gând care m-a tot urmărit o vreme. Citesc anume poeții notabili care sunt considerați reprezentanți de frunte ai noii generații. Nu dau nume ca să nu inflamez populațiunea sensibilă a aspiranților la podiumul muzelor. Bineînțeles, noua generație se asociază indubitabil cu tinerele condeie. Căci e foarte puțin probabil că un poet deja consacrat și înscris în rigorile unei anume voci să mai aibă ambiția și disponibilitatea de a se reforma pe sine sau de a reforma peisajul poeziei pe pe care îl emulează. Acest lucru îl fac, de regulă, cei ce iau de la capăt travaliul poetic, așa ca și viața. Adică, noii intrați pe poarta empireului. Îi citesc cu interes și plăcere. Am o listă de circa zece nume care performează astăzi și care, desigur, vor rămâne, după maturizare, în istoria literaturii române. Sunt dinamici, fremătători, ingenioși, surprinzători prin insolitul atmosferei evocate și luxurianța asocierilor de idei, cât și prin frustețea și bogăția limbajului. Dar, - și, aici, e un dar - după lectură, un anume tip de insatisfacție obscură îmi rămâne agățat de creier. O vreme m-am întrebat despre ce e vorba. Parcă ceva nu confirmă corespondențele majore pe care le aștept de la un scris serios și elaborat. Ei investighează, e adevărat, destul de penetrant, dar parcă o fac alunecând cu prea mare rapiditate peste subtext, parcă sunt niște schiori care fac cristiane spectaculoase, dar nu au curajul de a participa la cursa de fond. Adică la acel tip de demers care cere resurse solide și... științare – risc un termen cam pretențios! Experiență vitalistă, adică. Și, aici, am ajuns la esență. Ei da, iată ce cred că lipsește în mod special poeziei tinere. Istoria trăirii personale. Jurnalul sentimentelor încărunțite în cugetare. Patina gravă a trecerii vremii peste gânduri și lumi asociate. Și, legat de asta, deși e o afirmație riscantă, aș zice lipsa credibilității conceptuale. Poezia tânără e mai mult spectacol lingvistic, efort laborios de industrie a fragmentarismului năbădăios, înfigăreț, lipsit complet de autocenzură, un fel de semeție a paradei metaforelor imperiale, paiete fulgerătoare într-un spectacol al unei festivități dirijată de bagheta frivolului declarativ. Sub crusta cărnii poetice, vasele sangvine au tendința să se fisureze din pricina fragilității capilare. Cu alte cuvinte: limbajul, cămașa de metaforă a trupului purtător de insemne, are prea multe și prea baroce cusături. Se mizează mai mult pe efectul de șoc al imaginației, decât pe adâncimea numelor. Amuletele sunătoare ale limbajului fură atenția urechii, licăririle lor multicolore ia ochiului perspectiva. Apoi, cum se întâmplă în orice comunitate, apar recoltele impetuoase de epigoni, care mai de care mai sofisticați și evazioniști, cu măreție de simbol, ca popa din Rudeni, gata-gata să-ți sară la gât dacă le tai macaroana teoretică a habitatului în care-și rumegă genialitățile de cafenea.
Dar poate că voi vorbi cu alt prilej ceva mai pe îndelete despre acest subiect.
Unde voiam să ajung, până la urmă, cu această introducere? Voiam să subliniez un fapt important. Iată, un poet de la a cărui apariție editorială se împlinesc cam șaptezec și cinci de ani, și care a aspirat și el, evident, în spiritul avangardist al vremii și al eternei mode, la schimbarea vocii lirice, acest poet are parcă mai multă convingere în discurs decât poezia actuală, tânără și, deci, aflată în plină efervescență. Deși poezia stelariană ține de copilăria revoltei împotriva convenției, mai exact, de copilăria avangardismului. E parcă mai autentic, parcă mai legat de tragismul submers al vieții, poezia are parcă mai mult suflu vitalist. Se vede, adevăr îi, că Dimitrie Stelaru nu este un poet exersat. El scrie când are pauze de respirație. E un spontan, crescut pe maidanele nesupravegheate ale limbii. El împrumută neglijent, are prestații stângace uneori, elanuri rupte la jumătate, dar... dar este cumplit de adevărat. Jurnalul lui debordează de adevăr. Poezia lui irumpe din sângele învolburat al existenței. Se scrie pe bucățele mototolite de hârtie, pe liniile din palmă, pe întâmplare, pe destin. Iată, citesc din „Noaptea geniului” și ceva mă face să mă cutremur. Nici nu mai sunt atent la suportul lingvistic, la atelajul liric care duce între loitre ideea. Terifianta atmosferă îmi impune, îmi cere atenție exclusivă:

„Peste cerurile negre, peste mări,
Șarpele lunii prin zodia morților,
Dezvălui marile însetări
Îngândurînd îngerii porților

Într-un platou roșiatic, deschis,
Eumene slava lui veghea;
Poate trupul ei era un vis.
Poate numai o stea.

La para focului oceanic,
Umbra i se pierdea pe culmile stîncilor înșelătoare;
Ochii ei semănau cu oazele, cu izvoarele-
Pletele cu neguri mistuitoare.

Eumene, fiica deșertului, fecioara stelară,
Aleargă!”

Dar cine e Eumene? Aflăm în următoarea poezie care poartă chiar acest titlu:

„Ascultă vuietul adîncurilor dintre noi
Cum crește în amurgurile lumii, ca o mare;
Privește demonii acelor stele, goi,
Înfiorați, goniți de ucigașa Luminare.

Cu buzele împurpurate, tovarăș morților, de unde vii
În ceața fiecărei nopți, lunateco?

Ești pasul meu de patru vînturi,
Stăpîna, roaba, poezia.
Așteaptă, voi veni curînd –
Voi coborî bolnav în cerul tău –
În templul tău, Închipuire.”

Stăpâna și roaba, totodată, poezia, sau, de ce nu? o femeie, reală sau închipuită, apărând din „ceața fiecărei nopți”, îndemnată să pătrundă în „vuietul adâncurilor”, - un fel de spațiu al dizolvării absolute, al disoluției tenebroase, unde oficiază „demoni” stelari, alungați de lumina neîndurătoare a „ucigașei Luminări”. Într-o totală cuprindere, însoțind „pasul” din „patru vânturi” al sufletului rătăcitor prin „amurgurile lumii”, o natură astrală, nemărginită. Și stăpână, și roabă, poezia, ca și iubirea, condiționează și justifică una din condițiile fundamentale ale existenței universului, așa ca și legea gravitației. Halucinant, nocturn, oniric. Citind cu atenție poema de mai sus, nu putem să nu observăm că, dincolo de aproximative încercări de defardare a poeziei, poezie care prolifera la vremea aceea, reformularea destul de timidă a expresiei pe care o propune el – să nu uităm că dadaismul nostru, exportat aiurea, se da-n balalaici cu fervoare teoretică - reformularea aceasta nu ne împiedică să observăm că, totuși, preponderent în poezia stelariană este substratul poetic, conținutul, atmosfera, iar nu musai balul pedant al cuvintelor care vor să pară a preceda orice mit creativ. La început a fost cuvântul? Aș! Avangardismul, în generalitatea lui, pleca de la această impozantă eroare. Stelaru este frust și nealambicat, are viziuni himerice, dar violent posibile, chiar dacă inegal, aluvionar, segmentat în străluminări superlative. Căci, iată și iată:

„Hei am iubit și eu odată pe Dumnezeu,
Așa cum iubește viermele rana”
............................................................

„În noaptea asta Moartea stă cu noi la masă
Înaltă, despletită, tulbure mireasă...”
............................................................

„Cei ce vor veni în urma mea vor găsi
Un cântec rămas în ochii tăi -
Un cântec început și mort”
.............................................................

„De ce nu pleci? Trupul tău e un vierme
Putred. Nici ochii nu mai sînt,
A ieșit Dumnezeu din ei”
..............................................................

„Sînt atât de sigur în lume
Ca un Dumnezeu fără cer,
Fără oameni și fără dragoste
Cum numai eu sînt[...]
Sînt atît de simgur, Dumnezeule,
Că-mi aud rădăcinile
Cum se întorc în pământ,
În pământ și-n moarte.”
..............................................................

„și visez, visez o dragoste supremă
și a doua zi sînt singur”

Dar ce ziceți de acest vers singular?:

„Viața mea, unde-ți sînt geamantanele?”



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!