Zbuciumul este o prezență prea intensă în viață și induce o dorință de relaxare, de letargie a gândirii, care se poate face prin morfina somnului, când ne-ntoarcem în lumea marilor absențe.
Simțim uneori, când suntem copleșiți de corvoada orelor, să alunecăm într-un somn nesfârșit, ca într-o pace imensă, care seamănă cu reprezentarea morții, însă nu e moarte, ci doar o viață pe care am apăsat butonul “Pause”.
Mulți trăiesc într-o lume în care nu știu să ardă într-un zbucium interior ce transfigurează ființa, există la rece ca niște marionete.Viața lor este un simulacru, un surogat existențial, o clonă a ființării, un hibrid ontologic.Umbletul lor prin viață se aseamănă cu tăcerea pietrelor, iar lumea lor este construită din neguri și deșertăciuni.Letargicii se închină liniștii ca unui Dumnezeu păgân și percep existența ca un somn activ ce-și derulează imaginile logic și continuu, într-o ordine influențată de imprevizibil.
Unii se mulțumesc doar cu ei înșiși, într-un cerc lăuntric format din intimitate, liniște și singurătate, și abandonează viața socială ca pe o prelungire inutilă la lumea personală populată cu vise, fantezii și iluzii.Și totuși în singurătate sunt clipe când îți amintești cu drag și nostalgie de momentele pe care le-ai petrecut cu prietenii.
Cei care lucrează cu spiritul mai mult decât cu brațele, artiștii, au momente când preferă să evadeze din universul zbuciumat al firii într-o insulă de solitudine și liniște, ca o stâncă ascuțită și abruptă inaccesibilă celorlalți.
Vacarmul și tumultul existențial, cu cohorta lor de spaime, neliniști și angoase, despică crusta normalității și fac din minte o orchestră dezacordată.
Viața este un război continuu în care fiecare este propriul său erou, iar ceilalți sunt doar personaje de hârtie jupuită în locurile în care se află defectele reale sau închipuite.Fiecare, privit individual, este un general învingător care conduce armata orgoliilor sale.Și totuși purtăm imprimat pe retină stigmatul învinsului.
Poezia este pentru poeți un narcotic ce anesteziază zbuciumul și-l transformă în mulțumire sufletească născută din actul creativ.
Fiecare avem o parte moartă ucisă de negativități, în care pătrundem din când în când, pentru a scoate lucrurile utile (cum ar fi de exemplu un vis prăfuit sau o iubită uitată) și a le duce în porțiunea vie (unde șef este pozitivitatea speranței).
Cititul inoculează în minte o liniște creatoare, în care gândirea se eliberează de zbucium și încordare și curge liber, prin reprezentări și idei, neconstrânsă de nimic și de nimeni.
Zbuciumul se naște din incertitudini și îndoieli într-o fire confuză predestinată erorilor, în timp ce liniștea activă este dată de încrederea în sine și succese.Amândouă sunt stări ontologice ce apar în funcție de conjunctura și ipostazele vieții, diferă doar amplitudinea, densitatea și alternanța lor.