poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 12761 .



Despre cunoasterea sinelui la Socrate
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [danielsig84 ]

2008-10-04  |     | 



„Auzind acestea, Socrate îl întrebă: -Dragă Eutidem, ai fost vreodată la Delfi ? – Chiar de două ori. –Ai citit inscripția de acolo: ? – Da, am citit-o. –Ci, spune-mi: ai uitat cuvintele acestea, sau ai reținut îndemnul de a te strădui să afli ce-i cu tine ? – Zău că nu, nu am uitat, de altfel mi se pare că-ți dai seama despre ce este vorba. Căci cu greu aş fi putut avea cunoştință despre alte lucruri, dacă nu m-aş fi cunoscut mai întâi pe mine însumi”.

Xenofon, „Amintiri despre Socrate”, IV,2 .


Socrate (470/469-399 î.e.n.) este o personalitate marcantă a filosofiei antice greceşti, pe de o parte datorită caracterului inovator şi provocator al gândirii sale care a determinat în interiorul societății ateniene o ostilitate atât de puternică încât s-a ajuns la condamnarea sa la moarte pentru ateism, coruperea tineretului, şi introducerea de noi zeități, iar pe de altă parte datorită faptului că îşi fundamenta viziunea sa despre om, lume şi viață pe temeiurile solide ale ştiinței , de aceea nu se mai preocupa de filosofia naturii sau cu problemele metafizice, ci cu problema edificării existenței omeneşti.
Este important de menționat că Socrate nu a lăsat scris nici un sistem filosofic, el obişnuia să discute liber cu cei care considera că pot înțelege filosofia şi au potențial în a se cunoaşte pe sine, de aceea efortul de a delimita concepția lui Socrate de cea a lui Platon nu se poate face fără a cerceta scrierile lui Xenofon, Platon, Aristotel, şi chiar a duşmanului său, Aristofan .
Sintagma „Cunoaşte-te pe tine însuți” (Gnovqi seautovn), care i se atribuie de obicei lui Socrate, este de fapt o reluare după o faimoasă inscripție de pe frontispiciul templului de la Delfi al lui Apolo, aici, exista un oracol unde Pythia (aleasă dintre țărăncile de la Delfi), inspirată de Apolo, profetiza în cripta templului; Mircea Eliade vorbeşte despre un „delir pythic”, iar Platon compara delirul Pythiei cu inspirația poetică dată de muze ori cu elanul amoros al Afroditei. După Plutarh: „zeul se mulțumeşte să o umple pe Pythia de viziunile şi lumina care clarifică viitorul; în aceasta constă enthousiasm-ul. Pe monumentele figurate, Pythia este calmă, senină, concentrată, ca şi zeul care o inspiră .
Ar fi interesant de văzut care ar putea fi conexiunile între cultul delfic, „delirul Pythiei” şi „daimon-ul” (daimonion) socratic, şi dacă este posibil ca Socrate să se considere ca fiind „cel mai înțelept dintre oameni” tocmai ca urmare a faptului că Pythia a spus acest lucru şi că se simțea „dator” în a continua şi dezvolta îndemnul delfic. „(Chairephon)... odată s-a dus la Delfi şi a îndrăznit să întrebe oracolul – să nu vă supere judecătorilor, ce am să vă spun – dacă este cineva mai înțelept decât mine. Pythia i-a spus că nimeni nu-i mai înțeleptdecât mine. Chairephon a murit, însă despre acest răspuns vă poate da mărturie fratele lui, care tocmai se află aici”.(Apărarea lui Socrate, 21a). Acest răspuns al Pythiei a născut numeroase controverse deoarece se credea că în fața preotesei se afla un vas cu două boabe de fasole din care ea alegea unul la întâmplare. Răspunsul era afirmativ dacă bobul era alb si negativ dacă bobul era negru. Problema apare atunci când ne gândim că filosoful atenian, care nu a părăsit niciodată cetetea şi nu a publicat nici măcar un rând, dobândise o faimă aşa de mare, iar oracolul de la Delfi îşi risca reputația declarând că Socrate e mai înțelept chiar decât oracolul însuşi. Se crede totuşi că răspunsul oracolului s-a dat în scris şi în secret celui ce pusese întrebarea, cu toate că acest lucru contrazice textul lui Xenofon cum că acesta ar fi fost dat în public „în prezența multora”. Acestă sentință va cunoaşte mai târziu şi o variantă latină la Cicero: „Nosce te ipsum” .
Este important de menționat faptul că Socrate a considerat mai târziu că metoda sa de învățare a altora este un fel de „moşire” (maieuvomai) spirituală : „Lasă-te în seama mea, ca a unuia care este fiu de moaşă, moşind el însuşi, şi dă-ți silința să răspunzi cât mai bine îți va sta în putință la ce te voi întreba. Iar dacă cercetându-ți spusele, voi socoti că ceva seamănă a nălucire neadevărată, o voi smulge binişor şi o voi lepăda deoparte, iar tu să nu te mânii”.(Theaitetos, 151,c). Vedem că Socrate nu propune altora să învețe adevăruri de-a gata, ci îi provoca la discuții, oriunde era invitat sau oriunde mergea, asupra problemelor: ce este drept şi nedrept, bine şi rău, demn şi nedemn; care este cea mai bună formă statală, ce este evlavia şăi virtutea ? Aceste lucruri nu îşi propuneau ca interlocutorii să şi însuşească punctele de vedere ale autorului, ci se pleca de la părerile curente ale acestora, care erau în general neîntemeiate, şi prin discuție să se indice drumul spre adevăr. Spre deosebire de sofişti, care nu erau atât de interesați de aflarea adevărului cât de glorie (existând o adevărată competiție pentru că această activitate le aducea mai mulți elevi, dar şi mai mulți bani pe lecțile predate), şi care căutau mereu contradicțile existente, învățând pe discipoli cum să poată susține cu succes ambele aspecte ale unei probleme , Socrate propunea o întoarcere a omului spre cunoaşterea de sine, filosoful atenian credea că fiecare are posibilitatea de a cunoaşte adevărul, important fiind să-şi amintească adevărurile cu care noi ne-am născut, iar el neavând decât rolul unei moaşe care ajută la naşterea spirituală a discipolului.
Ce este totuşi cunoaşterea de sine ? Putem noi să ne cunoaştem pe noi înşine? Ştiințele psihologice moderne, în deosebi psihanaliza ne arată cât este de necunoscut inconştientul uman şi ce resorturi puternice există în cele mai profunde structuri ale psihicului uman. Atât de necunoscut este încât mai târziu Giovanni Papini va considera că este un chin „blestemat” faptul că suntem înzestrați cu conştiință şi că este aproape imposibil să ne cunoaştem pe noi înşine: „Nu ştiu câți oameni cunosc chinul blestemat de a nu se regăsi pe ei înşişi, grecii cu al lor şi Ibsen cu mă irită într-un chip de necrezut. Cum să fac să mă cunosc pe mine însumi, dacă nu sunt în stare să mă regăsesc(...) dacă nu ştiu care e sâmburele ireductibil, rămăşița ultimă a personalității mele ? Problema este în ultima instanță mult mai complexă decât ar părea la prima vedere, s-ar putea crede că este foarte simplu să te cunoşti pe tine, mai ales că tu eşti obiectul propriei tale subiectivități. Dar ce se întâmplă atunci când crezi că te cunoşti pe tine, sau că poți să te cunoşti dar fără să-ți poți explica ce se întâmplă cu tine ? Există cumva adevărul în noi înşine, adevăr pe care putem să-l cunoaştem ? Acționăm conform unor pre-determinări sau suntem proprii noştri stăpâni ? Într-adevăr, a te cunoaşte pe tine însuți înseamnă să poți da răspuns la aceste întrebări.
Conform teoriei platoniciene, efortul nostru în cunoaştere constă în faptul re-amintirii (aJnavmnhsi~) adevărurilor pe care le purtăm, iar îndemnul „cunoaşte-te pe tine însuți” ar întru totul întemeiat, dar ce se întâmplă dacă nu suntem purtătorii adevărului, iar cunoaşterea de sine nu este decât o auto-amăgire ?
Problema care intervine în cazul lui Socrate este aceea că apelul la autoritate de care acesta face dovadă în cazul misiunii sale nu constitue un argument valid pentru a accepta ca fiind adevărat scopul misiunii sale: „Divinitatea (qeov~) mă sileşte să să-i moşesc pe alții(...) Cât despre aceia care vin să stea în preajma mea, la început, îmi par neînvățați, unii chiar de-a binelea; cu toții însă, stând împreună mai mult cu mine şi cu ajutorul pe care Divinitatea îl dă cui vrea ea, este de mirare cât de mult înaintează, după cum li se pare şi lor înşile, ca şi celorlalți” (Theaitetos, 150 d,e). Este interesant cum are loc procesul cunoaşterii de sine, conform mărturiei platoniciene „Divinitatea” este cea care îl „sileşte” pe Socrate să aibe grijă de cei neînvățați, iar aceştia stând mai mult pe lângă Socrate şi cu „ajutorul” pe care îl acordă „Divinitatea” înaintează în cunoaştere. Din nou apare o posibilă problemă, filosoful atenian se prezintă pe sine ca un fel de instrument activ al „Divinității”, dar ce se întâmplă atunci acest instrument greşeşte, sau dominat de patimi îi învață pe alții ce este virtutea ? Iar dacă „ajutorul pe care îl dă Divinitatea cui vrea ea” este, după cum pare, dominat de subiectivitate, atunci ce rost mai are îndemnul de a te cunoaşte pe tine însuți, ştiind că dacă nu beneficiezi de grațiile divinității, atunci şi voința de a te cunoaşte este infăptuibilă ?
Concepția antică grecească era că omul este un microcosmos, imagine fidelă a macrokosmos-ului sau a universului, aşa că îndemnul delfic de cunoaştere a propriei persoane era în concordanță cu aceast tip de gândire; dacă reuşeşti să te auto-cunoşti atunci îți sunt accesibile şi tainele universului, iar cu cât cunoaşterea de sine era mai dezvoltată, cu atât mai mult înțelegerea misterului existenței şi cunoaşterea universului era mai înfăptuibilă. Teoriile ştiințifice moderne încearcă să explice cum a luat naştere universul, dacă este în expansiune, dacă este finit sau infinit; o primă noutate ar fi că relativitatea permite ca spațiul să fie considerat fie finit, fie infinit, în întinderea şi volumul său. Şi aceasta în ambele cazuri, fără să existe vreo margine sau limită, această teorie a varietăților (sau geometrie neeuclidiană) permite această inovație, punând capăt unei dispute care a început din Antichitatea greacă. Cosmologia modernă restructurează profund modul nostru de a concepe universul, dacă până în preajma Renaşterii lumea era considerată închisă, întinderea ei fiind redusă la sistemul nostru solar, limitat de sfera stelelor fixe, abia în secolul al XIX – lea, astronomii au extins-o la galaxia noastră, Calea Lactee . Unii gânditori ca Giordano Bruno şi Immanuel Kant au bănuit totuşi că ar mai exista şi alte regiuni ale universului, necunoscute. Teoriile ştiințifice şi filosofice ale astronomiei copernicane, care „smulgând Pământul din centrul lumii şi situându-l în cer printre planete, a subminat înseşi temeliile ordinii cosmice tradiționale cu structura ei ierarhică şi cu opoziția calitativă între domeniul ceresc al ființei imuabile şi regiunile terestre sau sublunare ale schimbării şi disoluției,” rezultatul a constat în răspândirea scepticismului şi stupefacței, nu numai în ştiințe ci chiar în filosofie şi literatură.
În urma unor aprige dispute între astronomi, Edwin Hubble, a demonstrat, în 1924, că există şi alte galaxii, în afară de Calea Lactee. Universul se descoperea astfel telescoapelor, ca fiind de nenumărate ori mai întins decât se crezuse. Astăzi, observarea a zeci de mii de galaxii ne asigură că dimensiunile lui depăşesc un miliard de ani-lumină, fără să putem şti cu certitudine dacă dimensiunile şi volumul îi sunt finite sau infinite.
Care sunt consecințele celor afirmate mai sus ? Se poate spune că promovarea unui agnosticism, oarecum firesc şi a unui scepticism lucid pot constitui o soluție pentru provocările aduse de teoriile ştiințelor moderne (psihanaliza, cosmologia modernă) referitor la posibilitatea cunoaşterii sinelui, şi implicit, conform concepției antice, a cunoaşterii cosmosului ? Nu cred că o astfel de atitudine ne-ar ajuta să sperăm că odată vom putea să cunoaştem ce este omul, sau mai concret ce suntem noi. Ce putem face ? Dacă ne direcționăm posibilităție cunoaşterii numai într-o direcție, atunci şansele noastre de a ne cunoaşte se vor reduce direct proporțional cu efortul pe care-l depunem.
Concluziile care se impun sunt acestea: cunoaşterea de sine propusă de Socrate este folositoare în maniera în care nu direcționează toate resursele cunoaşterii doar spre acest tip de cunoaştere, şi asta pentru că această focalizare chiar ne-ar putea îndepărta de o cunoaştere obiectivă, iar orientarea doar spre o cunoaştere în afara subiectivității ne-ar duce la acutizarea propriei ignoranțe; ergo nici cunoaştere de sine, nici cunoaşterea Kovsmo~-ului nu se pot face subestimându-se reciproc.
O altă problemă apare dacă ne gândim la posibilitatea cunoaşterii de sine, în cazul metodei socratice invocarea unei autorități ridică multe semne de întrebare pentru că acest lucru ar însemna că nu în noi există necesitatea şi îndemnul de a ne cunoaşte, ci că aceste lucruri rezidă în afara noastră, iar Socrate era tocmai acest instrument al „Divinității”.


1 Xenofon, Amintiri despre Socrate, IV, 2, traducere din limba grecă veche de Gr. Tănăsescu, editura Univers, Bucureşti, 1987, p. 107.
2 Diac. Prof. Dr. Nicolae Balca, Istoria Filosofiei Antice, Bucureşti, editura IBMBOR, 2004, p. 102 sq.
3 Aristofan, Teatru (Pacea, Păsarile, Broaştele, Norii), traducere de Eusebiu Camilar şi Ştefan Bezdechi, editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, p.352, Aristofan va pune în gura lui Socrate cuvintele acestea: “El, Zeus, doar nici nu există”, şi îl va prezenta pe el ca un sofist foarte versat care-l învață pe Strepsiade arta sofistică.
4 Mircea Eliade, Istoria credințelor şi ideilor religioase, traducere din franceză de Cezar Baltag, Bucureşti ,editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 174.
5 Platon, Banchetul şi alte dialoguri, traducere de Ştefan Bezdechi şi C. Papacostea, Bucureşti, editura Mondero, 2002, p.12.
6 Gregory Vlastos, Socrate, ironist şi filosof moral, traducere din limba engleză de M. Rădulescu, Bucureşti, editura Humanitas, 2002, p. 350, sq. Autorul subliniază diferența între relatarea lui lui Platon şi cea a lui Xenofon, cel din urmă este prezentat ca fiind mai puțin credibil.
7 Cicero, Tusculanae disputationes, 1, 22, 52 . apud Virgil Matei, Dicționar de maxime, reflecții, expresii latine comentate, Bucureşti, editura Scripta, 1998, p. 205.
8 mama sa, Fainarete, era moaşă.
9 Platon, Opere, VI (Parmenide, Theaitetos, Sofistul, Omul Politic), traducere şi note de Sorin Vieru, C. Noica, et alii, Bucureşti, editura Ştiințifică, 1989, p. 193.
10 W.K.C. Guthrie, Sofiştii, traducere din limba engleză de M. Udma, Bucureşti, editura Humanitas, 1999, p. 47, sqq.
11 Platon, Phaedros, 72e, 92d, Philebos, 34c.
12 Psihanaliza (yuchv = suflet, viață, ana = în adâncuri, jos, luvw = a dezlega, a desface) este ştiința care se ocupă cu dezlegarea tainelor adâncurilor sufleteşti; apud A Greek-English Lexicon, compiled by Henry George Liddell and Robert Scott, revised and augmented throughout by Sir Henry Stuart JONES ... With a revised Supplement 1996), Clarendon Press, Oxford, 1843-1996.
13 Giovani Papini, Un om sfârşit, traducere din italiană de Ştefan Augustin Doinaş, prefață de Edgar Papu, Bucureşti, editura pentru Literatură Universală, 1969, p. 238.
14 Argumentum ad verecundiam (în latină: argumentare ce apelează la respect). Sesizat de J. Locke referitor la respectul şi supunerea datorate autorității cuiva, înțelegându-se prin aceasta că este vorba de o autoritate relevantă pentru domeniul în care se plasează problema în discuție, apud Dicționar de filosofie şi logică, (consultant Anthony Flew), traducere din engleză de D. Stoianovici, Bucureşti, editura Humanitas, 1996, pp. 34-35.
15 Platon, Opere, VI (Parmenide, Theaitetos, Sofistul, Omul Politic), traducere şi note de Sorin Vieru, C. Noica, et alii, Bucureşti, editura Ştiințifică, 1989, p. 102.

16 ***, Dicționar de istoria şi filosofia ştiințelor, volum coordonat de Dominque Lecourt, traducere din franceză de Laurențiu Zoicaş (coord.), A. Ardeleanu, C. Capverde, et alii, Iaşi, editura Polirom, 2005, pp. 1363-1365. (vide articolul “Univers” ).
17 Alexandre Koyré, De la lumea închisă la universul înfinit, traducere din engleză de Vasile Tomoiu, traducerea citatelor din latină de Anca Băluță-Skultéty, Bucureşti, editura Humanitas, 1999, p.28., sq. Autorul afirmă că de fapt lui Nicoale Cusanus ie se cuvine meritul –sau crima- de a afirma infinitatea Universului, p. 12.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!