Conița Lena, un nume care parcă vrea să ne trimită din nou în acele spații patriarhale ale comodității acceptate, dincolo de tot ceea ce îngrozește spiritul, dar și dincolo de facil, căci numele autoarei te face pe dată să-ți părăsești epoca și să te translatezi într-un boierism al sărbătorii numelor. Ea, Conița Lena, are puterea să ne despartă de noi înșine să ne introducă în imaginarul ei ca într-un vagin protector și să ne refacă substanța noastră banală (visul ce transcende-n carne/ într-un falus ce adoarme/ în vagin/ ca într-un crin/ doar tunel pentru destin – Locul,), să ne disculpe în fața staroștilor acestui spațiu creat în volumul ei de poezie, Kenzo floare cheală apărut la Editura Tiparg în 2007 și să ne aromească totodată cu aroma antic-populară de femeie măiastră poezie (Turtă dulce de mălai/ vinul golului din pai/ și aroma cafenie/ dintr-un zaț de nebunie/… / să te vinzi mică în țâțe/ în postere cu tărâțe/ la desertul inocent/ geniului tău repetent/ să-i pui ochelari de cai/ banii – fluturi de futai/ numai dragoste-n trezie/ în bordel de poezie/ vers castrând pornografie-/, Turtă dulce, p.43, op.cit.).

După ce închei de lecturat volumul ești tentat să o iei de la capăt pentru că indiferent ce am avea pretenția că suntem în ale poeziei, ea ne face să căutăm sonoritățile și ritmurile acestea, ale poeziilor ei, inconfundabile și să ni le dorim înapoiate, de fiecare dată la fel și de fiecare dată altele. Poeziile Coniței Lena au acel parfum al baladelor populare, al versurilor cântecelor din popor – nu în sensul ideii „de rând”, ci dimpotrivă a aceleia care ne face să venim la rădăcini și să ni le reamintim și să ni le reînsușim (Mă sculptează-ntr-o ulucă/ înverzirea de lăptucă/, Zi de post, p.6. op.cit; fața ei cea albă/ tâmpă ca o nalbă/ floare de hotar/ în timp mortuar/, Înjurătură, p.13, op.cit.; O privea ca-n foi veline/ desfăcută în vitrine/, Atins-prelins,p.15, op.cit.; Tu mă oferi/ când nu mă ceri/ bărbatului de nicăieri/, Bagnard, p.71, op.cit.) – au ritmuri ludice ca niște gâfâieli de plăcere în momentul contopirilor erotice (Înstelat e înstelatu’/ cărnii ce-o nutrești în altu’/ …/ Înstelat de înstelat/ e rămas ne-întrupat/ falus-gând, reptil, carnil/ salivând a erectil./ Înstelat e stilul tot/ existent/ ardent/ netot./ Și pământ/ și îndurare/ și sărut/ și-n cur picioare/, Înstelat, p.28., op.cit.; Mă agăț ca un cercel/ eu în el/ cu eu în el/ și-n urechea spiralată/ vreau povestea mea de fată/, Timpan, p.38, op.cit.), dar și absențele durerilor asumate cu o conștiență a unor simțuri care o îndeamnă și implicit ne îndeamnă pe toți cei care rămânem în poezie ei mai mult de o poezie (Un vers ce-mi taie venele/ îmi linge-acum poemele/ pe coarda cea mai deflorată/ poema mea cea ne-ntâmplată/…/ c-un vers îmi taie venele/ lingând parșiv poemele/ pe limba voastră inflamată/ poema mea cea adorată/, Neîntâmplată, p. 29, op.cit.; Mă reprim/ ca albu-n crin/ într-un eu platin/ argintiu/ plutind peștiu/ marea-n care n-o să fiu/ decât algă de străfund/ pentru simțul meu imund/, Imund, p. 56,op.cit.) – și nici nu ai altceva de făcut pentru că te prinde între coapsele ei poetice și te ține strâns și desigur nici nu dorești să fii lăsat în pace – să o dorim în continuare.

Poeziile se citesc dintr-o suflare – aproape că nu mai ai suflu după ce ai încheiat una dintre ele și îți tragi sufletul pentru a o relua (Vomităm/ vărsăm/ borâm/ morțile din alt tărâm/ creiere de intestine/ mațe fine-n/ foi veline/ apendice-n/ vers delice/ pân’ la buze ne ridice/ greața lumii într-o gură/ facere ce ne înjură/ într-o sărutare sură/ tot în tot/ doar cap în bot/ vomităm/ vărsăm/ borâm/ râma-n care ne târâm/, Vome, p.73, op.cit.) – dar nu sunt poezii dintr-o suflare ci sunt ale acelui substrat feminin care îi este propriu, nu pot fi înțelese dintr-o suflare sau chiar dacă ai pretenția că le-ai înțeles observi că ești la fel de inocent ca la început (Și hexagonală/ într-o floare cheală/ falus să holbez/ calului cerchez/ să nu mai nechez/ când mă pasc întreagă/ într-o iarnă bleagă./ Floare-n floare cheală/ pân’ mă doare-n smoală/ adunând în poală/ numai fluturi gri/ rânjind sidefii/ decăzuți și grei/ în dinți știrbi de zei/ mestecând Olimp/ petale de timp/, Floare cheală, p. 67, op.cit.) . Sunt poeme sustrase din simțuri, sunt poeme albite prin cuvinte și care au căpătat o patină și o patimă a vremurilor vrăjite de demult tocmai prin ceea ce de multe ori este alungat, raportare la versul popular (M-am trezit cu greața-n frunte/ cuiu-n lemnul meu se rupe/ în iradieri albastre/ nu-s în lună/ nu-s în astre - / stau pe luciul de hanger/ între sânge și mister/ și în zodii/ doar plasmodii/, p. 79, Greața, op.cit.; În oțet de măghiran/ din salata altui an/ pic uleiul dintr-un ban./ Icră de broască țestoasă/ brotăcind râios pe masă/ mă crestează-n dinți de coasă/, Zi de post, p. 6, op.cit.). Dar este cu atât mai serioasă apăsarea scrisului pe foaia de hârtie cu cât intenția și realizarea nu se raportează la versul popular. Acesta este prezent mai mult ca o inocentă cochetărie literară, dar de o candoare și aromă urbană, care îndepărtează imediat acest gând de noi. Nu, Conița Lena nu este o poetă a ruralului, nu este o poetă a oralului sătesc, a eresului tradițional, ea este poeta spațiilor urbane și chiar creatoare de metafizici, dar nu ale unor prea serioase întreprinderi umane, ci ale unor trăiri și simțiri care nu au nici cu urbanul ca spațiu fizic – ca aglomerare de angoase și temeri – nimic de-a face (Beau bere neagră/ și fumez țigări roșcate/ ce oră mi-e întreagă/ ce zile înflorate/, Semn; p.51, op.cit.; Foie gras/ și vinuri de Malagă/ șampanii roze-n gust de fragă/ fazani/ și parmezani naturi/ să verși lichioruri dulci/ de nuri/, Foie gras, p.70, op.cit.).

Transgresiunea dinspre biologicul însuflețit de simțiri, al ruralității orale, spre biologicul erotic întrebător și dinamic al aparenței de urban este realizarea și rezultatul incontestabil al poetei și aceasta are acel simț al metamorfozării cuvintelor în alte înțelesuri pentru a distruge și a recrea doritul (Lupul meu cel trup licant/ călărind iapa lui Kant/, Trup utopic, p.25, op.cit.; orgasmatic pân’ la foc/ sublimând în ventriloc/ trup în timp de buzunar/ trăgând carne de măgar/ un flămând/ înlibidând/, Locul, p.57, op.cit.). O simplă trecere prin fața ochilor a unor titluri de poezii din volum, dovedesc cu prisosință cele spuse: Fluture de celofan, Ylang-ylang, Iezi verzi, Turtă dulce, A contre jour, Latin, Organdin, Kenzo, Catran, Fois gras, Poem prostituat, Femei, Infecund, Cotobelcă, Floare cheală, Volute, Colastră, La patru ace. Trimiterile la aspectele naturaliste, cronologice, insolite, banale, negativiste, feminine, adjectivale, pruncoase, întrebătoare – tot atâtea categorii văzute și stabilite puternic subiectiv de autorul acestui articol – nu sunt însă doar ceea ce par a fi.

Naturalismul nu este naturalism (Bărbați cu falusul în mugur/ în trupul copt de cât mă-nstrugur/ se înmieresc zaharisit/ doar cât fiorul de iubit/, Mugur de strugur, p.46, op.cit.), timpul cu gradațiile sale este un simplu pretext pentru altceva (ca ziua-ncepută/ și neterminată/ ca tu necerută/ și numai umblată/, Ziuă I, p.7, op.cit.; hipnotic jumulind găini/ albastre ca o zi de blugi/ cu târțițele fără fulgi/ și fugi, și fugi/ și te tot fugi/, Zi în blugi, p.9, op.cit.), elementele insolite nu sunt atât de insolite și se dezvăluie doar ochilor lectorului atent și doritor să găsească ceva nu să treacă ușor, așa cum l-ar îndemna superficialitatea indusă de ritm și tipul rimei – asemenea celor oral-tradiționale – (Omul construia mistere/ le-ascundea-n ficat și fiere/ le scria-n piele maro/ insomnie de rondo/, Mister, p.11, op.cit.; O, floare de organdin/ pieliță dulce de leșin/ stârnit în cupele de vin/ al țâțelor de sidefin/, Organdin, p.32, op.cit.), banalul nu este banal ci se apropie uneori de insolit (Se păștea în ea/ săturat în el/ uger ce trăgea/ vaca din vițel/ … / în ea frunză bleagă/ de toamnă beteagă/ plutind volatilă/ roză de umilă/, Catran, p.12, op.cit.; Incizii jugulare/ transfuzii planetare/ de bios ce te-nfustă/ în aripi de lăcustă/ să odihnești în poală/ de roz măceașă goală/ cu sâmburi mii și mici/ în țepii de arici/, Brici, p.36, op.cit.), feminismul nu este unul de circumstanță ci unul profund recunoscător naturii biologice și întrepătrunderii lui cu substanța poeticului (Fața lui liliachie/ se pitea ca-n poezie/ galbenă și stacojie/ carne stinsă-n băutură/ cu gust de săturătură - / doar femei de arătură/ într-un suflet cât un vers/ scris și șters/ mocnit în scris/ … / carte, viață, poezie/, Femei de arătură, p.14, op.cit).

Nu pot pune problema veșnic nerezolvată a primordialității oului sau găinii în termenii erotismului Coniței Lena și poeziei Coniței Lena, pentru că aici totul este o întrepătrundere și fiecare parte o potențează pe cealaltă. Nu mi-am propus să identific deosebirile ce marchează teritoriul poeziei Coniței Lena, deosebiri care ar pune uneori în umbră creațiile altor poeți aplecați spre exhibarea erotismului și nu spre învăluirea lui, draparea lui în mireasma justificată a inocenței despre care scriam mai sus. Toată lumea scrie, sau încearcă să scrie despre lumea lui Eros, dar poezia de față face un pas mai departe: ea respinge erotismul gratuit, cel care face din noi copărtași la altceva decât la inocență, ea refuză facilul prezentării nude a adjectivului și verbului care încleiază gândul și simțirea, neagă puterea de sugestie a directului expus privirilor pofticioase și ne oferă culoarea intimă a erotismului deschis spre alte timpuri și spații culturale. Poezia Coniței Lena este un act de cultură publică nu numai un gest de individualitate artistică, prin intersectarea intimității specific feminine cu intimitatea specific culturală a creațiilor orale de tip tradițional. În ciuda erotismului prezent, poezia Coniței Lena este o poezie timidă, pudică, dar tocmai de aceea atât de îndrăzneață atunci când ajunge la urechile celui care știe cum să o cucerească, a aceluia care știe în același timp să se lase cucerit, pentru că aici este un act dublu de cucerire.