agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3434 .



culture pub revival
eseu [ ]
Despre existența ori inexistanța ornitorincilor Colecţia: Culture Pub

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [adrian_nairda ]

2003-08-01  |     | 



Dedic acest text lui Radu, de ziua sa de naștere.
La mulți ani!, omule oricât de real ori virtual ai fi, pentru ideea și faptele tale legate de www.poezie.ro

Adrian Firică

Avertisment:
Greșelile de redactare, ori încălcările de norme ortografice și ortoepice, din textul imediat următor, nu îmi aparțin – n.a.!

“În săptămînile care urmează, cititorii nu-mi vor mai afla semnătura în această pagină de revistă, așa cum s-au obișnuit din 1993 încoace. Nu e o absență fortuită, nici, cu atît mai puțn, un abandon. Am nevoie, pur și simplu, de întreg timpul pe care-l pot rezerva scrisului spre a lucra la Istoria critică a literaturii române. Mă voi ocupa în continuare de revistă, fără a mai scrie o vreme editoriale. Ne vom revedea la toamnă. Pînă atunci, pun la dispoziția cititorilor acest colț de pagină pentru a-mi comunica opiniile și impresiile lor.”
(Nicolae Manolescu, România literară, nr.26, 2 iulie 2003)

Aparent, domnului Nicolae Manolescu nu îi șade bine să emită stupidități și nici nu s-ar cădea să facă o astfel de ispravă în public; acasă însă, la domnia sa, ori când doarme la birou, în avion sau în alt mijloc de transport, treacă meargă: “nu se pune!”, e liber să debiteze sumedenie. Teamă îmi este însă că afirmațiile domniei sale privind literatura din spațiul virtual denotă existența, prin străfunduri, a unei panici individuale teribile, o oftică grobiană și, ceea ce cred a fi cel mai periculos lucru, faptul că nu se sfiește să emită “un dictat de interdicție” privind cultivarea spațiului literar virtual de către alții. Am să revin mai jos asupra acestei aserțiuni personale, pentru că mă grăbesc să scap de o idee cam glumeață care îmi dă târcoale și mă face să pufnesc în râs: “Nu știu dacă domnul Manolescu a văzut un ornitorinc viu și natural, nu știu dacă a primit până acum, fie și întâmplător, o revelație dumnezeiască, dar s-ar putea să spună că acestea sunt bazaconii, câtă vreme nu s-au prezentat la domnia sa – ornitorincul, revelația, sau emițătorul de revelații – pentru a fi pipăite, eventual recenzate … mă rog, pentru a primi tot tacâmul critic profesionist de rigoare de la CRITIC și, prin consecință, dreptul la una dintre formele de a exista real ori virtual. Bunăoară, pentru Domnul Manolescu, dar și pentru alți critici, scriitorii nu există decât în măsura în care se duc cu producțiunile lor la critic. Dacă nu, apăi atunci nu există nici scriitori, nici poezie nici … Stau și mă întreb când va catadixi Ovidiu să treacă pe la criticii literari, asta și pentru că ponticul exilat și-a primit “critica” din altă parte, adică de la un mediu care nu avea legătură cu arta poetică. Vasăzică, dacă nu există critici profesioniști, nu există literatură, conchid eu sărind peste toate premisele ce ar fi necesare pentru a articula o formulare și un calcul logic. Bine, bine, merge să faci logică, dacă ai cu cine. Dacă merită să faci efortul.
Nu neg că profit de faptul că domnul Manolescu s-a cerut în concediu editorialistic de la România Literară, până spre toamnă, ca să mă dau în bărci. Asta, numai așa, pentru că nu vreau să joc rolul ălora care sar în apă să scoată piatra aruncată de un nătâng. Așa că mă voi ține de cuvânt: câtă vreme criticul e în concediu, eu mă dau în bărci, așa să știți!

Prin urmare, să vedem care ar fi unul din motivele pentru care criticul spune că nu există literatură în spațiul virtual – pe Internet, pe Web.
Păi mediul nu îi este familiar. Un astfel de mediu îți permite, de pildă, dacă ești critic literar și dacă ai o idee, să te documentezi incomparabil mai repede și mai copios decât poți să o faci cu metodele “manuale”, îndeobște familiare criticilor tradiționali. În același mod te poți pregăti, student fiind. Iar de ai un astfel de instrument, dai gata o Istorie critică a unei literaturi într-un timp record și în condiții de “obiectivitate” cât se poate de “constrictive”. Merită să adaug aici că dacă “lași” pe mâna instrumentului ideea și îi dai instrucțiunile cu privire la ce are de căutat, el o face în locul tău scutindu-te să te tot scuipi pe degete. Rămâne ca tu să vezi colecta, care oricum va fi mai mare decât ai putea să parcurgi în pas de “critic tradițional”, dar se poate să ai surpriza ca această colectă să îți demonstreze că ideea ta nu e bună și că trebuie să o schimbi. Ei, ăsta este un pericol pe care criticul tradițional îl intuiește și tocmai de aceea e mai bine să conteste un sistem care l-ar pune să reformuleze, să revadă și pe ici pe colo să se auto-critice.
Când o auzi Manolescul de sistemul GRID are să înnebunească de-a binelea. Se prea poate să pună o vorbă ca să ieșim din mustăria asta informațională, în care ne-am băgat, din inconștiență, până-n gât.
Fac o paranteză: eram student; șeful catedrei de ontologie ne-a dat de citit pentru un seminar cam patruzeci de pagini din Logica “mică” – Hegel; viața făcuse să fi citit până la acel seminar ceva mai mult din Hegel; vorbesc eu la seminar; profesorul se răstește la mine spunând că nu mi-a indicat decât acele patruzeci de pagini și că restul lecturilor mele sunt “deformate”. N-am rămas “mască”, spunându-i profesorului că săvârșește măcar o eroare pedagogică procedând astfel. În ceea ce privește cărțile-autorii, eu unul așa am procedat. M-am dus către cărțile lor, le-am citit, le-am recitit, am citit ce spun și alții, am evaluat, am reevaluat, dar nu mi-am acceptat a îmi impune eu sau altcineva opreliști de orice fel, de orice natură, de tehnică ș.a.m.d. N-am așteptat să vină autorii la mine, nici conținutul cărților să-mi intre în cap după o idee critică confecționată de mine. Ilustrul meu profesor universitar s-a pensionat după revoluție, m-am întâlnit cu el pe stradă prin ’92-’93, când mi-a spus mândru de sine că este membru al Partidului Liberal.
Așa că vă rog să parafrazați împreună cu mine:
Aububi profesore!
Te iubesc și te detest,
Că ca tine nu găsesc.

Aștept ca domnul Manolescu să isprăvească lucrarea pentru care s-a dus în concediu și să ceară, în mod expres, ca lucrarea domniei sale să nu fie trecută în veacul vecilor într-o librărie virtuală, sau într-o bibliotecă virtuală. He, he, he! Heheheheee, așa o să fie oare?
Ce este ciudat, de-a dreptul, este că România literară are o rubrică specializată despre lumea virtuală – am și citit acolo un articol de prezentare a unui joc pe computer!

Vă iubesc pe toți de pe acest site literar și de pe altele și altele …
Așa să ne ajute Dumnezeu!

Nota
Pentru cine are răbdare, am postat în subsol două articole și vă invit să le citiți. Nu veți regreta!
Nu am putut “accesa” vorbele domnului Manolescu de la întâlnirea României literare, atunci când a debitat gugumănia ce mă făcu să compun aste rânduri.

01. 08. 2003


Literatura și Internetul

Plecând de la afirmația uimitoare a lui Nicolae Manolescu de la ultima întâlnire a României literare (prin care negă existența literaturii pe suport electronic: „Dacă noi n-am auzit, nu există“), în Adevărul literar și artistic de săptămâna trecută răspund unei anchete având ca temă „Literatura pe Internet“: Daniel Cristea-Enache (www.liternet.ro), Al. Cistelecan („Un nou fel de provincialism?“), Bogdan Suceavă („Există literatură după wireless?“), Ion Manolescu („Literatura în rețea: avantaje și dezavantaje“). „Fenomenul există cu voia sau fără voia noastră, astfel că mai bine ne-am strădui să-l înțelegem și să-l criticăm cinstit, în cunoștință de cauză.
Unde are însă dreptate Nicolae Manolescu: literatura, fie ea pe hârtie sau pe Internet, are nevoie de filtrul criticii profesioniste, care să decanteze valorile de nonvalori“, este de părere Daniel Cristea-Enache. Mai departe, Daniel Cristea-Enache recomandă revista virtuală LiterNet. Concluzia: „Îi pe viitor, ca și până acum, cultura va arăta exact așa cum o vom face noi: cum vom ști, vom dori și vom fi în stare s-o facem. Literatura și Internetul? Ei, da, literatura și Internetul. Nu văd vreun motiv special de îngrijorare și înfricoșare“. Ion Manolescu (până acum, cel mai cunoscut teoretician al spațiului virtual - sper să nu mă înșel) discută despre avantajele și dezavantajele culturii virtuale. Ion Manolescu atinge și punctul-cheie: „Alt avantaj oferit de digitalizarea textuală a Internetului constituie în același timp și propriul său impediment: libertatea cvasitotala a copierii informației. Pe lângă faptul că, oriunde în rețea, orice utilizator este un potențial autor, acesta se poate transforma și într-un posesor/distribuitor ilegal de texte. Exemplele unor membri ai comunității academice (care, în folos publicistic, compilează de pe web calupuri de text greu depistabile) sau cele ale studenților din anii terminali (care își copiază tezele de licență de pe site-uri obscure) sunt deja universale și de domeniul cotidianului“.
În același număr al Adevărului literar și artistic, Marius Ianus semnează un articol furios, care nu trebuie să treacă necitit. Chiar nu trebuie. Nu vreau să închei fără să mă refer la revista presei culturale, făcută de C. Stănescu. Frunzărind căteva reviste, domnul Stănescu descoperă două articole despre romanul lui Ștefan Agopian Fric. Unul în Ararat (periodic al Uniunii Armenilor din România), semnat de Florian F. Băiculescu; celălalt în Observator cultural, semnat de Paul Dăian. Domnul C. Stănescu nu are ce face și le citește pe amândouă. Când colo, ce să vezi? Două articole identice. Nu te poți gândi decât la un singur lucru: Florian F. Băiculescu este Paul Cernat. Sau invers. (Cotidianul, 15.07.2003, E.V.)

Literatura pe Internet
Indiferent ce părere am avea despre revistele literare postate pe Internet, despre e-books și texte literare create interactiv, pe chat, nu putem ignora faptul că ele există și au început să câștige teren și la noi, cel puțin în rândurile unei generații care a deschis ochii având computerul în față. Părerile celor care se declară deschis împotriva unor asemenea manifestări", de parcă ele ar aduce atingere esenței literaturii sau ale altora, deciși să le boicoteze prin ignorare cad în zona ridicolului. Nu de dragul imitației sterpe trebuie aduse în discuție aceste noi forme de exprimare, ci pentru că ele au capacitatea de a câștiga de partea literaturii mai mulți consumatori". Este ceea ce au înțeles deja marile edituri de la noi - care oferă fragmente în premieră din viitoarele cărți prin intermediul unor site-uri Internet și posibilitatea efectuării de comenzi. Unele chiar publică, așa cum a făcut Paralela 45, volume neconvenționale", construite după tehnici dependente de legarea în rețea (vezi volumul recent lansat Graffitti Files). Iată de ce am strâns în aceste pagini câteva opinii despre ceea ce înseamnă Literatura pe Internet". (C.M.)
Daniel Cristea-Enache:
www.liternet.ro
Pentru o mare parte a lumii noastre literare și pentru societatea românească în ansamblul ei, calculatorul e un obiect străin, o mașinărie față de care e mai bine să se păstreze distanța, iar Internetul: un mister demonic-tehnologic, pe măsura vremurilor în care am ajuns să trăim. - Cum adică, domnule, să culegi un text și apoi să-l pui pe o așa-numită dischetă? Și cum se poate ca el să-ți apară apoi de pe dischetă pe un alt calculator? Deci nu mai trebuie cules încă o dată? Nu cumva apar între timp acei viruși? Nu-i mai sănătos să bat la mașină, ca și până acum? și cum e posibil să trimiți, instantaneu, un mesaj tocmai în America? Ptiu, drace! Precis costă cât nu face; sau poate e ieftin, dar te înregistreaza ăștia cumva ... Las' că știu eu; mai bine pun scrisoarea la poștă, ca și până acum ...
Pe acest adevărat șes de neștiință voioasă și chibzuială națională, se ridica, din loc în loc, vârfuri amețitoare, specialiști computeriști de calibru, care vorbesc într-un jargon imposibil de înțeles și reediteaza, nolens-volens, scenele cu creștini conchistadori și sălbatici zâmbind larg în fața unor mărgele de sticlă. Unul la sută știe totul și ceva în plus; restul de 99 nu înțeleg mai nimic și se uită chiorâș la calculatoare: dacă o să sară la noi și o să ne muște cu imprimanta aceea?
Am simplificat, deși nu prea mult, tabloul general, îngroșând cele două categorii și arătând falia dintre ele. Există și o subțire pătură intermediară (nici cu totul neștiutori, nici specialiști veritabili), care cooperează calm cu calculatorul, utilizându-l ca pe un instrument cu multe funcții. Eu mă aflu în această categorie, și nu-mi pare rău deloc. De câțiva ani încoace, de când unul dintre connaisseur-i (Dragos Tudor) mi-a arătat, simplu și empiric", cum să lucrez cu un computer, sunt în raporturi cordiale cu această mașinărie răbdătoare și comprehensivă. Nu am reușit să scriu direct la calculator, și n-o să reușesc vreodată; însă toate paginile mele intră în depozitul" lui, în uriașa memorie disponibilă. Și intră (sau, mai bine zis, ies) curate, fără greșeli subliniate cu pixul; în locul unui manuscris înnegrit ca hârtia de prins muște, apare un print impecabil ca aspect. Prima calitate a vecinului meu de birou este așadar larga toleranță la eroare, strâns legată cu posibilitatea îndreptării ei. Ai făcut o năzbâtie, o poți remedia. Te-ai întrecut cu gluma și ai reușit să strici mașinăria; nu-i nimic, se repară. Sutele de fișe făcute pe cartonașe, care trebuiau curățate periodic de praf, și-au trăit traiul; poți avea toată informația stocată pe o dischetă sau un CD. Dar câte nu se pot face cu un calculator bun! Poți scana sau chiar realiza coperți de cărți, poți face tabele simple sau contabilicești, te poți juca Solitaire (cum fac, cred, toate secretarele din România) sau complicate jocuri de strategie, care durează zile întregi. Dacă ești conectat la Internet, poți să trimiți și să primești mesaje kilometrice, în câteva secunde; poți căuta și găsi informațiile de care ai nevoie, intrând pe faimosul Google (www.google.com); poți citi Enciclopedii britanice sau presa din ultima zi. Pentru cei aflați departe de țară, Internetul e podul cel mai sigur către cei de acasă, deși e unul, așa-zicând, virtual. Prin urmare, poți să te distrezi cu calculatorul, poți să muncești cu el, poți să te informezi cu ajutorul Internetului sau să comunici prin intermediul lui. Câte ar trebui să mai facă pentru noi computerul, pentru a-l considera un prieten de nădejde?
S-a stârnit o polemică, de curând, pe tema literaturii pe Internet. N-am fost la acea întâlnire a “României literare” de unde a pornit controversa, așa că nu cunosc în amănunt ce au spus tânărul Marius Chivu și Nicolae Manolescu. Dintr-un excelent articol publicat în “Adevărul literar și artistic” de Gheorghiță Aurelian Ion, am înțeles că Nicolae Manolescu a catalogat cu oareșicare dispreț încercările de a face literatură pe Internet. Geaba atâtea accesări ale publicului pasionat, dacă nu apar și cele ale criticului autorizat! Cred că distinsul critic s-a pripit și a greșit, dacă a aruncat astfel la Recycle Bin un fenomen încă neinvestigat și care constituie, cu siguranță, o parte din viitorul literaturii și al nostru. Fenomenul există cu voia sau fără voia noastră, astfel că mai bine ne-am strădui să-l înțelegem și să-l criticăm cinstit, în cunoștință de cauză. Unde are însă dreptate Nicolae Manolescu: literatura, fie ea pe hârtie sau pe Internet, are nevoie de filtrul criticii profesioniste, care să decanteze valorile de non-valori. În acest punct nu sunt de acord cu Gheorghiță Aurelian Ion, care vorbește de gustul și plăcerile cititorilor obișnuiți, neprofesioniști". Dacă am aplica numai această grilă, ar rezulta că Sandra Brown e cel mai important scriitor din lume, iar Pavel Coruț cel mai semnificativ din țărișoară. “Panta” gustului duce, în prima și în ultima instanță, la asemenea aberații.
Dar Internetul, cât am ajuns să-l cunosc, nu e câtuși de puțin o zonă a veleitarismului agresiv. E un coș cu de toate, bune și rele, lucruri frumoase de nu-ți vine să crezi sau urâte până la sperietură. Literatura și, în sens larg, cultura pe Internet iau chipul celor care le fac, așa cum se întâmplă și în cărțile și revistele de deasupra. Merită să intrați, măcar o dată pe un site cultural precum LiterNet (www.liternet.ro), ca să aveți în fața ochilor o dovadă vie de seriozitate și treabă bine făcută. Cronici de carte, de teatru și film, pagini de jurnal sau de proză, o agendă culturală mereu la zi, o revistă a presei, un forum de discuții, o secțiune de muzică, o alta de interviuri, de poezie, de fotografie, de mai știu eu ce, se deschid cu un simplu click și se oferă privirii ori lecturii participative. Ca și cărțile electronice, pe care oricine le poate descărca pe calculatorul personal. Ce au realizat, aici, Răzvan Penescu și Gusztav Demeter, alături de coechipierii lor, e de admirat și de susținut critic, firește , iar nu de ignorat sau minimalizat.
Și pe viitor, ca și până acum, cultura va arăta exact așa cum o vom face noi: cum vom ști, vom dori și vom fi în stare să o facem. Literatura și Internetul? Ei, da, literatura și Internetul. Nu văd vreun motiv special de îngrijorare și înfricoșare.
Al. Cistelecan:
Un nou fel de provincialism?
Eu, din păcate (pentru mine, firește), nu sunt un cititor adevărat al acestei literaturi. Mă uit - și uneori chiar citesc câte ceva - peste revistele cu o amabilitate mai agresivă, care mă anunță de fiecare dată când a ieșit un nou număr. Mă uit însă dintr-o curiozitate care n-a devenit încă interes. Oricum, nu unul atât de motivat precum cel față de literatura pe hârtie". La “Vatra” am realizat două numere dedicate acestei literaturi. De fiecare dată am avut consultanți din afara redacției, oameni mult mai inițiați decât noi. Ecourile au fost și bune, și rele. Bune dinspre partea celor care citesc literatură de pe suportul tradițional, rele dinspre ceilalți, care ne-au acuzat cel puțin de amatorism. Dar intenția noastră era, pe de o parte, de a releva această literatură celor ca mine, necititori ai ei de obicei, iar, pe de altă parte, de a vedea dacă nu cumva pe Internet literatura ia calea unui nou fel de provincialism. Mult mai emancipat, firește. Eu cred că o oarecare primejdie în acest sens există, având în vedere că uneori numerele seamănă cu niște publicații de cenaclu local, cu aceleași apoteoze reciproce și cam cu aceleași resentimente față de establishment"-ul celălalt, considerat cu totul anacronic. Personal, aș vedea o relație mult mai colegială între cele două literaturi, care, de fapt, nici nu sunt două, ci una singură.
Bogdan Suceavă:
Există literatură după wireless?
În editorialul numărului 11 al revistei Respiro, Adrian Buz și Paul Doru Mugur discută noul raport dintre literatură și e-literatura. În chip de definiție al celui de-al doilea termen, ei consideră următorul punct de plecare: E-literatura este un nou gen de literatură creată cu ajutorul calculatorului pentru a fi citită exclusiv pe calculator. Ea reprezintă un nou mijloc de expresie cu corespondențe în ilogicul fragmentat al erei mass-mediei, care exploatează mijloacele tehnice ale momentului zero. Vechea narațiune trebuie să facă față concurenței, ficțiunea interactivă, în care lectorului i se propune să participe activ, este atras într-un game literar." După unele opinii, între care și cea a autorilor citați, ne-am putea aștepta ca evoluția viitoare a e-literaturii să încorporeze tehnici inaccesibile lucrărilor pe hârtie, să evolueze către povești multimedia sau poeme-videoclip care să nu poată fi reproduse decât în mediu electronic, pentru că așa au fost concepute și aceasta este intenția autorului. Am putea vedea în viitorul apropiat textul prezentat în interacțiune cu muzica sau eventual cu fragmente de videoclip, toate convergând spre punctele de rezistență ale unor lucrări care nu se pot reda decât pe calculator. Un gen care își caută de acum specificitatea și caracteristicile.
Nu e o idee nouă. Ne amintim de volumul La ley del amor, de Laura Esquivel, prezentat la vremea lansării, în 1997, drept primul roman multimedia, cartea fiind însoțită de un compact disc și de grafică. În poveste, Azucena caută prin paisprezece mii de vieți anterioare reunirea cu sufletul ei geamăn, Rodrigo. Pe compact disc se aflau acele piese muzicale care evocau viețile trecute ale personajelor, iar cititorul era îndrumat ce piesă să asculte la lectura anumitor pasaje. Totul era acompaniat de grafica artistului Miguelanxo Prada. Pe coperta uneia dintre edițiile mexicane, în chip de ilustrare supremă a virtuților formatului multimedia, era amintită o apreciere din Seattle Times: De data aceasta nu așteptați filmul."
Faptul că există lucrări care nu pot deveni film sau, într-un cadru mai general, că nu se pot reda în alt format decât cel originar are o îndelungată istorie. Deși G. García Márquez a scris multe scenarii și a coordonat realizarea câtorva filme, nu a fost niciodată de acord cu producerea unei pelicule pe baza Veacului de singurătate. Într-un interviu, el justifică acest refuz prin specificitatea unora dintre soluțiile literare la care a recurs în roman. Exemplul amintit de el era al pasajului în care frumoasa Remedios se înalță la ceruri, pe când întindea la uscat cearșafurile, luată de un vânt de intensitate cosmică. Nu ne îndoim că cinematografia actuală, care poate înfățișa Star Trek sau dinozaurii din Jurassic Park, ar putea lesne figura cum frumoasa Remedios urcă la ceruri, luată de vânt. Dar nu asta era intenția autorului. Personajul real, de la care plecase toată istoria, fugise cu iubitul ei, împotrivindu-se astfel planurilor matrimoniale ale familiei. Spre a evita stânjeneala generată de această realitate, familia acreditase zvonul că Remedios a fost luată de furtună. O asemenea minciună salvatoare de reputație a fost ideea literară care a generat pasajul respectiv. E vorba mai degrabă de un joc de sensuri, de un joc de cuvinte, specific literar, și nu de o soluție pe care un regizor talentat să o traducă în film. Există așadar un specific al literaturii. De ce n-ar exista și o specificitate a multimediei?
O primă interesantă încercare românească a fost propusă publicului în 2001 de Societatea Culturală Noesis: volumul de poeme Despre înțeles, de Dan Iancu. Am sentimentul că miza acestei izbutite încercări literare nu a fost pe deplin receptată de critica românească, probabil încă nepregătită pentru astfel de lucrări. Odată cu publicarea volumului Despre înțeles, Dan Iancu propune un nou tip de lectură care nu rezidă doar în exploatarea posibilităților tehnice pe care ni le oferă calculatorul, ci de o implicită acțiune asupra rosturilor și înțelesului poeziei. Un discurs care își propune înglobarea multor fațete ale unei direcții lirice, ca și cum poezia s-ar afla la capătul unor alternări de tonalitate, de la nuanțe aparent ironice până la adresarea comună, de la invocarea autorului în text cu linkuri spre pasaje de poem de dragoste. În acest fel, poezia apare nu doar ca sumă a unor posibile forme de adresare, ci ca rezultantă a multor forme de discurs care trebuie citite simultan. Situarea linkurilor în poem invită la o anumita simultaneitate a unor imagini poetice, a unor idei, nu doar la simpla lor relaționare. Nici una dintre aceste facilități nu era, oricum, posibilă pe hârtie.
Varietatea noilor tipuri de lectură propuse de conviețuirea cu computerul nu se oprește aici. În trei texte de proză publicate în numărul 9 al revistei Respiro, Paul Doru Mugur explorează experiențele interacțiunii între om și imaginarul generat de simbioza cu computerul. În nuvela Psihonautul, experiența limită pe care o trăiește personajul este descrisă astfel: Nu-mi amintesc cum am dat de site. Psihonautica făcea parte din acea categorie de situri care pentru accesare necesita o viteză cu mult peste capacitățile de reacție ale surferilor obișnuiți. Dacă încercați să accesați un sit psihonaut ați primi desigur mesajul: site not found. Doar un psihonaut poate citi într-o fracțiune de secundă informațiile de acolo. Hiperlinkurile dispar mai repede decât ai clipi din ochi. Psihonauții folosesc webul nu numai ca suport pentru rețelele lor underground ci și ca pe o foarte profitabilă sursă de venituri, de aceea este necesar să mențină un cât se poate de low profile. Ei se folosesc de imensa capacitate computațională a webului pentru a rezolva tot felul de probleme complicate care depășesc cu mult capacitatea operațională a rețelelor obișnuite. Pentru asta, sunt plătiți regește de diverse corporații foarte fericite să aibă soluțiile înaintea competitorilor, și, foarte important, care nu pun niciodată întrebări indiscrete." Personajul respectiv are tot felul de alte experiențe: de la pierderea simțului gustului, până la ample alterări ale ritmurilor biologice. Se vorbește despre prima și a doua viteză psihică. Sunt teme literare care nu pot fi înțelese și receptate decât de un cititor care a avut experiența Internetului. Ne aflăm în fața unor încercări viabile de literatură inspirată de un altfel de mod de a imagina actul lecturii. Literatura ajunge astfel să-și anexeze noi teritorii, în direcții neilustrate până acum. Marea satisfacție a noastră, ca cititori, e de a fi contemporani acestor căutări, de a vedea cum prind viață sub ochii noștri aceste exprimente.
Aceste câteva exemple ilustrează amplitudinea temei. Revenind la recentul editorial din Respiro semnat de A. Buz și Paul Doru Mugur, să ne oprim și asupra unei importante distincții între diferite formule de e-literatură: Putem distinge cel puțin două direcții actuale ale e-literaturii: una combinatorică, analitică în genul jocurilor lui Mallarmé care materializează posibilitățile oferite de hiperlinkuri, cealaltă metaforică, sincretică din care fac parte noile obiecte multimedia", hibrizi între text, imagine animată și sunet. Parcurgem aceste creații care se doresc cât mai interactive mai degrabă dintr-un impuls ludic fundamental decât din simpla plăcere de a citi. Din acest motiv, valoarea unei opere e-literare nu poate fi judecată în termenii esteticii tradiționale și, cel puțin deocamdată, aplicăm acestui domeniu criterii asemănătoare celor cu care apreciem calitatea unui film experimental sau al unui video-clip. Multe din aceste creații sunt rezultate din colaborări între scriitori și web designeri și de aceea noțiunea clasică de scriitor trebuie și ea reconsiderată."
Dacă avem în vedere această distincție, atunci probabil că volumul Despre înțeles, al lui Dan Iancu, poate fi clasificat drept literatură combinatorială, în timp ce romanul Laurei Esquivel este tipic pentru o lucrare multimedia. Ceea ce Adrian Buz și Paul Doru Mugur amintesc în articolul lor ca exemplu de literatură combinatorială e romanul Damascene, de Milorad Pavic, aflat pe Internet în versiune engleză la http://ezone.org/ez/e15/articles/pavic/damaskin.html și scris cu intenția de a fi citit pe computer. Istoria abia începe.
Irvine, California, iunie 2003
Ion Manolescu:
Literatura în rețea: avantaje și dezavantaje
Formatul Internetului și noile modalități de expresie estetică" în rețea influențează orice gen de activitate publicistică, de la decupajul de știri la editarea de cărți. De exemplu, folosind un computer desktop și o cameră digitală de luat vederi și având acces liber pe Net, orice utilizator poate alătura o cantitate oarecare de text și imagini, o poate formata și distribui în rețea, astfel încât produsul să fie disponibil oricărui alt cititor" de pe mapamond.
Operațiunea apropie extrem de mult distanțele dintre producție, difuzare și recepție, tentația principală (de altfel, o miză a evoluției Internetului) fiind aceea de a înlocui succesiunea și durata cu simultaneitatea și instantaneitatea. În același timp, ea reflectă o tendință socială pe care cercetătorii Internetului o asociază fenomenului globalist: trecerea de la economia consistenței (a produselor materiale) la cea a inconsistenței (a produselor digitale) și de la cultura atomilor la cea a biților. În termeni mai simpli, între o carte tipărită la Casa Scânteii", distribuită în librăriile de pe Magheru" și răsfoită acasă sau în 331 și un volum hyper-textual digitalizat în paginile de web și accesat/vizualizat pe ecranul PC -ului, se observă o diferență de existență, de formă și de stil.
Aparent, din punctul de vedere al literaților, producția textuală în rețea prezintă un risc": așa-numitul amatorism involuntar", generator de perturbări" estetice și confuzii" valorice. Datorită abundenței și diversității ofertei Internetului, distincția dintre informație tehnică pură și informație literară devine aproape insesizabilă, ceea ce reprezintă deopotrivă o cauză și un efect al faptului că prima a ajuns, prin natura ei actuală, estetizabilă". Pericolul" e mult mai neânsemnat, însă, dacă ne gândim totuși că argumentul segregaționist estetic vs. inestetic a fost aplicat în trecut și unor paliere sau formate literare autonome, care astăzi sunt acceptate cultural ca parte estetică" nediscriminată și cu drepturi depline: literatura erotică, polițistă sau S.F.; foiletonul-fascicol a l'eau de rose, haiducesc sau de mistere din secolul 19, dime-novel-ul de aventuri, pulp-ul de anticipație sau poche-ul de benzi desenate din secolul 20 s.a.m.d. Distincția tradițională de specie" sau gen" poate fi considerată la fel de inadecvată dacă lărgirea noțiunii de literatură" va duce la deplasarea granițelor taxonomice către zona mediaticului (un fenomen accelerat al secolului 21) și, la limită, la abandonarea noțiunii de canon, din motive de inoperanță, inconsistență și irelevanță.
Tot aparent, textul distribuit în rețea prezintă un dezavantaj din punct de vedere al gradului de manipulare, în raport cu mediile tradiționale. De exemplu, cumpărătorul unui roman îl poate lua în autobuz, unde va citi trei capitole (să zicem), apoi îl poate pune în servietă și relua după serviciu într-un taxi. În principiu, același lucru e posibil și pe o mini-agendă electronică, dar capacitatea de stocare (număr de pagini/capitole) e (încă) limitată, iar uzura bateriilor frustrant de rapidă. Apoi, cartea e oricând disponibilă, ușor manevrabilă în public; disponibilitatea Internetului e (încă parțial) dependentă de conectarea utilizatorului la o linie telefonică sau la un sistem cablat de fibră optică, iar formele de personalizare locală apar volatile și insuficiente. Practic, nu deții "Internetul așa cum deții o carte sau o revistă și nu îi poți localiza" informația decât în contextul spațio-temporal al unei conexiuni digitale. Dar, între medierea librarului sau a vânzătorului de tarabă (care îți întinde volumul “real”) și cea a căsuțelor "sau ferestrelor" de calculator (care îți “deschid” volumul virtual), nu există oare asemănări mai mari decât credem?
Deși dobândirea informației pare mai largă și, în orice caz, mai ușor de realizat în situația rețelei, e vorba de o dobândire potențială sau virtuală, mânată oarecum de absența intimității proprietății: ca proprietar virtual (și cel mai adesea colectiv) al informației universale, utilizatorul nu are aceeași satisfacție obiectualizată "de pildă de folosirea mijloacelor tipărite, palpabile și ușor de posedat". Pe scurt, bucuria posesiei consistente rămâne deocamdată mai mare decât cea a posesiei inconsistente.
Electronizarea mijloacelor de expresie literară în rețea are și unele avantaje directe. Distribuția digitală permite producătorilor să scadă din costurile publicării tipografice a unei cărți, transformarea masei fizice într-o sferă a biților (text tipărit - text electronic) fiind avantajoasă și pentru public: acestuia i se fluidizează contactul cu textul și i se creează de cele mai multe ori condițiile unei interactivități pe care produsul tipărit, prin natura lui, nu i-o poate oferi. Tot astfel, punerea" unei reviste pe un site de Internet costă mai puțin decât editarea ei tipografică (pentru a nu mai vorbi de câștigurile în materie de protecție ecologică). Mai mult decât atât, prin chiar dinamica ei digitală, calitatea “fetișistică” a cărților electronice pe care o invocă unii teoreticieni virtuali și cyber (Nicholas Negroponte, N. Katherine Hayles) pare să fie mai clar marcată și mai atractivă decât cea a volumelor tipărite.
De asemenea, caracterul interactiv al tipăriturilor electronice poate schimba procesul lecturii "dintr-unul de consum pasiv într-unul de participare activă (textul nu mai este încremenit, cititorul poate avea discuții sau dezbateri on-line cu autorul sau cu alți cititori, iar, la limită, actul de lectură poate căpăta valoarea unuia de creație, așa cum se întâmplă în cazul ficțiunilor hyper-textuale cu participare deschisă). În plus, spațialitatea hyper-textuală abolește distanțele, prin posibilitatea accesării totalității" din orice punct și în orice direcție de conținut.
Chiar dincolo de existența rețelei, mobilitatea actului de lectură e sporită de același fenomen de electronizare a mijloacelor de vizualizare, copiere și transmisie textuală. Din acest punct de vedere, apariția computer-pen-urilor (c-pens - pixuri/stilouri computerizate), unelte futuriste" ce au capacitatea de a citi", stoca, traduce în diferite limbi și transfera pe computerul personal cantități de text de la câteva zeci la câteva sute de pagini, e doar unul din semnele comodificării lecturii în era protezelor digitale optice și manuale. Pe aceleași coordonate, dezvoltarea agendelor mobile digitale (mobile notebooks) și a tehnologiilor hibride radio-computerizate favorizează în prezent schimbul de informații la distanță în timp real.
Interactivitatea digitală facilitează accesul utilizatorului la informație și asigură posibilitatea unei contextualizări permanente a acesteia. Mai mult decât atât, ea îngăduie utilizatorului să se conecteze (sau să-și conecteze propriul conținut creat) la alte conținuturi din rețea, dezvoltându-se astfel un fel de matrice contextuală compusă din contribuțiile tuturor creatorilor/utilizatorilor inter-relaționați (în fond, o formă elastică de altruism referențial). Astfel, utilizatorul rețelei nu mai este un consumator pasiv, iradiat de informația afișată pe ecran, ci un inter-experimentator comunitar de forme, structuri, idei s.a.m.d., cu alte cuvinte, beneficiarul, gestionarul și creatorul propriei sale dinamici tehno-culturale.
Alt avantaj oferit de digitalizarea textuală a Internetului constituie în același timp și propriul său impediment: libertatea cvasi-totală a copierii informației. Pe lângă faptul că, oriunde în rețea, orice utilizator este un potențial autor, acesta se poate transforma și într-un posesor/distribuitor ilegal" de texte. Exemplele unor membri ai comunității academice (care, în folos publicistic, compilează de pe web calupuri de text greu depistabile) sau cele ale studenților din anii terminali (care își copiază tezele de licență de pe site-uri obscure) sunt deja universale și de domeniul cotidianului.
Exceptând zonele de rețea protejate prin coduri și parole care să-i garanteze producătorului achitarea drepturilor de autor-distribuitor, aproape orice conținut textual și iconic poate fi copiat și reprodus de către orice utilizator. Oricând descoperă ceva interesant, utilizatorul are posibilitatea să-l extragă fără a intra sub incidența vreunei sancțiuni concrete. Co-proprietatea globală asupra informației, demers altfel democratic și pluralist, riscă să lezeze drepturile individuale atunci când cadrul legislativ operant pentru proprietatea intelectuală tipărită (cum ar fi legea de copyright) e depășit sau insuficient pentru Internet.` (Adevărul literar și artistic, nr.673, 8 iulie 2003)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!