poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9613 .



Nicolae Tudor - creator de poezie și vise pe sticlă
eseu [ ]
în loc de La mulți ani ! Colecţia: Portrete de Decembrie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Decembrie ]

2004-11-10  |     | 






Încerc să schițez fizionomia poetului Nicolae Tudor și mă voi opri asupra elementelor ei definitorii și de a sublinia ceea ce este substanțial artistic. ***Nicolae***

Nu întâmplător de data aceasta voi porni din alt colț al creației lui Nicolae și anume: galle-urile, care nu sunt altceva decât o poezie în culori, acolo unde culoarea nu este pusă efectiv de mâna artistului, ci ea trebuie căutată, de multe ori poți risca să nu o găsești. Nicolae compară sticla cu natura, care pentru a se dezvălui își alege oamenii. Oare cine pe cine a ales aici ? Sticla pe Nicolae sau poezia și locurile care îl înconjoară ? Pentru orice lucru, imaginația joacă un rol important, dar arta galle-urilor îți dezvoltă sensibilitatea pentru frumos. Așa cum un copil atunci cand deschide ochii în zorii zilei contemplă frumusețea naturii ca si cum atunci o vede prima data, așa vede și Nicolae pornind de la cuvânt până la frunza căzută în pragul iernii.

Nu știu ce-a făcut mai întâi Nicolae, poezie sau galle-uri, dar pot spune cu siguranță că între poezie și pictură există o simbioză. Sentimentele oamenilor sunt larg exprimate cu ajutorul cuvintelor. Pictura nu face decât să codifice într-o imagine ce are de spus, folosindu-se de culoare, iar privitorul este chemat să înteleagă această imagine și s-o decodifice, s-o retransforme în cuvinte. Iată, cuvintele, atât de ușoare pentru unii și atât de grele pentru alții, fac legătura între arte cele două arte. Nicolae spunea că el are foarte multe de spus și când nu reușește pe sticlă, o face în scris. În scris are avantajul ca nu trebuie să dea socoteală nimanui.

El respectă regulile desenului. Vrea ca vasele lui să spună ceva, măcar să emoționeze. Realizează asta printr-un dozaj al culorii, arătând linia și punctul când și cât e nevoie de ele. Oferă ochiului un spectacol. Observă natura și reproduce ce are mai artistic, o interpretează, alegând calea cea mai migăloasă.

Spunea cineva că a vorbi despre Nicolae Tudor înseamnă să te exprimi similar japonezilor sau chinezilor vechi. Să folosești simboluri complexe, pentru a da cuvântului reprezentare vizuala, descriptiva, emoționala. Să poti descrie mișcarea, lumina, puterea și fragilitatea, particulă fără de care universul ar fi imperfect. La Nicolae descoperi perfectiunea armonică a formelor și cu culorilor. Nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva artistul a provocat divinitatea, vrând să capteze în creația sa, perfectiunea naturii.

Adierea vântului, susurul apei, lumina lunii, fosnetul frunzelor sunt tot atâtea provocari permanente ale naturii. Diversitatea si universalitatea sunt permanente în fiecare piesă de-a sa fie galle-uri sau poezii. Fiecare creație îmi dă o impresie de noutate și prospețime, de parca ar fi fost realizată de un alt artist. Fiecare lucrare păstrează tușeul delicat și dinamismul provenit din eforturile sale deplin susținute. Sufletul sau este exprimat în operele sale. El își creeaza o lume nouă, în contextul în care lucrările sale anterioare rămân mereu noi. Frumusețea creațiilor sale nu se estompează niciodată.

Pictorul de versuri imaginează forme pe teme și culori incredibile. Piesele realizate de Nicolae sunt unicat. Poezia sticlei stratificată în culori și sentimente necesită ore și ore de muncă migăloasă. Prin cuvinte dă forme diverse poeziei, prin culori desenează versurile dându-le putere de seducție. Așa cum Emile Gall ( 1846 – 1904 ) a pus bazele artei galle-urilor, creațiile lui Nicolae îi poartă semnătură dincolo de hotarele acestei țări. Modelată cu puterea căldurii sufletești a acelei inimii care bate incandescent până la temperatura transformării materiei inerte – unde aceasta ia forma unor frumoase povești.

Toate formele sunt transpuse în artă cu migală și precizie înglobând în totalitatea lor numai munca manuală, pentru finisarea creațiilor fiind necesare sute de ore de trudă. Indiferent ca este vorba de vaze sau lămpi, fiecare articol se detașează individual de celelalte prin propria conceptie, creație și unicitate. El a încercat și a reușit să transforme straturile de sticlă colorate în obiecte de artă. Așa cum călugărul în mănăstire și-a dedicat întreaga viață rugaciunii, Nicolae a descoperit prin ochiul său frumusețea acestei arte. El prelucrează și modelează sticla așternând în partea nevăzută frumusețea versurilor sale.

Autorului îi place să se joace cu cuvintele transformându-le în versuri cu materialele și transparența acestora și să creeze noi efecte vizuale și senzoriale. Autorul mărturisește: Am invatat singur, din mers, dar cu respect pentru sticla. Ca sa-mi dau seama cum e cu pomul, am fotografiat toți pomii din oraș. Am fost atras să execut vase "imposibile", așa cum Suriam Bonary și-a construit dansul pe gheață cu o piruieta imposibilă. Nu spun că sunt talentat, chiar daca am realizări extraordinare, dar mi-e rușine că nu știu încă multe lucruri. Þin deasupra capului portretul lui Galle și foarte rar reușesc să-l privesc în ochi. Vasele se supun numai daca te simt. Îmbătrânesc în fața vaselor sub presiunea copiilor care-mi cer să mă grabesc, și a inimii care nu mă lasă. Aștept să mă judece cunoscătorii. Doar ei îmi pot înțelege gândurile, dincolo de aspectul exterior al vasului, doar ei vor ști că nu am trădat - grabindu-mă.

Desi pentru Nicolae Tudor, pictorul francez Emile Galle este mentorul său spiritual, adevărata sursă de inspirație pentru buzoianul cu suflet de copil o reprezintă poezia. (Nu voi mai pune în citat anumite fragmente pentru a nu fi greu la lecturare, fără acceptul autorul dar cu credința că nu se va supăra voi folosi aici multe dintre spusele lui și ale altora) Sensibilitatea autorului dar și metafora nu poate fi fără poezie…

Mă desprind de partea vizuală a poezie pentru a pătrunde dincolo de culoare în miezul cuvintelor aștenute acum doar pe coala albă de hârtie. Am zis dincolo de culoare pentru a mă adânci tot mai mult în ea. Tema predominantă a poetului este natura.

Reacțiile poetului la spectacolul schimbător al naturii este o expresie a încântării în fața unor peisaje sau a nostalgiei după ele. Mai reprezentativă pentru sensibilitatea poetului e atracția – un spațiu a cărei contemplare de către poet să ne reveleze specificul sensibilității și ideea sa poetică despre natură. Un asemnea spațiu este configurat în Toamnei

Totu-i biruit de galben
Și va fi prăpăd.
Au intrat poeții-n tine
Și nu te mai văd.

Þine-ți bine frunzele
N-arunca în ei,
Așternute la picioare
Parcă-s flori de tei.

S-or găti cu ele-n piept
Roșii, gălbioare,
Și-or plânge incandescent
Verdele ce moare.




Natura lui Nicolae nu se prelungește în cosmic, nu este un simbol al universului, ci un fragment al lui. Este natura – natură. Spațiul naturii e mărginit la cât cuprinde privirea, un univers familiar, adică unul prin care poetul se mișcă fără a se simți invadat de neliniștea necunoscutului:

Trandafiri în tonuri roșii
fac tot timpul pe țepoșii.
Clopoțel și Degețica
dau alarma din nimica!

Zoreaua- i de gard ciudoasă
că n-are sârmă pe casă,
Floarea- soarelui, cu bașii
Conduce, orei, toți pașii.

Castraveții,-n frunze de var,
dorm pe vrejul ombilical,
Regina, cu grele cupe,
înflorește de se rupe.

Coală neagră, Albe foi -
Culori pierdute între noi…
( Gall-euri14 )

Ceea ce vede poetul este mai cu seamă o lume de forme ale naturii, nu de forțe ale ei, sunt aparențele, nu mișcările ei interioare, procesul prin care se produc formele și care leagă pe dedesubt aparențele de cosmic, făcând din fiecare peisaj un moment al devenirii universale sau în orice caz o parte ce comunică intim cu universul.

Urmărirea peisajului în modificarea determinată de schimbările anotipului îl face și mai evident, căci poetul înregistrează modificarea elementelor de decor, nu schimbări mai adânci ce ar afecta substanța însăși a peisajului; aceasta are o stabilitate definitivă, pe care caracterul ciclic al schimbărilor de decor nu face decât s-o sublinieze – vremea curge peste natură:

Zăpada face pași în octombrie și nimeni,
Nimeni n-o oprește...
Ninge pe cont propriu peste galbenele mele
Si peste toate imaginile dintre priviri.
Pe tufănele nu le-am văzut decât înflorite.
Prinse parcă într-o greșeală fără ieșire
Le descopăr chipurile cu cizma zăpezii pe gât
Și nu-nțeleg ce-ncearcă să-mi spună.

Rup una- ce ușor se rupe o floare-
Și o presez între sugrumătura acestui poem
Și voi,
Poate topește tăcerea...
Până a doua zi. ( A doua zi )

Zăpada și gerul sunt o povoară, un adaos pe trupul unei naturi (toamna) ce nu poate fi alterată de nimic. Parcă totul e pus la locul lui - poetul privește – și ne arată – un fragment mai larg al tabloului. Vibrarea armonioasă a acestei naturi desăvârșește unitatea tabloului.

Ceea ce reține în primul rând atenția este impresia de spațiu plin, de saturare a peisajului:

Am văzut un bivol
Care nu mai știa
Dacă specia lui mai poate zbura.

Stătea așa, ca o stâncă
Sub un salcâm înflorit
Intr-o ultimă toamnă.
Nu putea nici să cadă.
Doar coada-i dădea de gol
Gândurile.
Și-au venit niște hiene pătate (nu... lei !)
Au strâns cercul câte puțin
Și l-au prins de unde se moare.
Gemând surd,
Coarnele lui nu s-au mai împotrivit colților...

Târziu
lumina cerului a lăsat să se vadă
Celălalt capăt al lumii. ( Gall-euri 28 )









Cu elementele folosite compune adevărate tablouri. Fiecare tablou este un poem. Impresia este că tabloul e dat și că poetul nu face decât să ni-l prezinte, după ce l-a descoperit el însuși. Poetul e un îndrăgostit de încântătoare forme și gustul lui e în sentimentul de siguranță cu care folosește forma:

Spre disperarea pietrelor,
Sticla culcușului
De unde complic lumea
Înflorește spectaculos
În ritmul gerului
Și darabanei
Copacilor
La un deget distanță.

Nu mă pot confrunta cu ea,
Așa că iau notițe în fugă
(Odat- am legat un boboc de crin cu o ață,
și de-atunci intru-n grădină
pe furiș!)
Am nevoie de un fundal
Pentru dansul parfumat al
Brațelor de liliac.

Dacă fac un semn cât de mic,
Pot avea legătura cu
Dincolo-
Ultima scăpare:
Exist! ( Flori de gheață )





Ochiul înregistrează cu încântare formele ca pe tot atâtea componente ale unui mare și liniștitor specatcol. Cu privirea întoarsă de la întristătoarea înfățișare a peisajului real, se abandonează unei stări de reverie și-și creează un univers imaginar compensatoriu prelungind în fantazare datele oferite de tablourile de pe pereți:

Toamna-și face întorsura
șerpoasă
după inima mea
iar și iar,
vântuie frunzele ce m-au așteptat.

Pe vârful copacilor
dorințele ceferesc în zadar.
Trecerea de pietoni
s-a diluat până spre apus.

Nu există toamnă cu care să fugi. ( Peisaj de toamnă )












Poetul își redobândește starea sufletească în poemul: Gal-euri 19

Floare rară, ne-ntrebată,
Incolțită-n colț de piatră,
Spune- mi, cum să te arăt:
Scoțând capul din omăt,
Cum te ții să nu te rupă
Vântul pus mereu pe fugă,
Atârnată peste lume,
Cum îți șade cel mai bine?

De te- ntorci spre fața noastră
Te -nroșești galben- albastră,
De rămâi un pic pe gânduri,
Toate sufletele tulburi.

Fugito, ce-aș da să-ți fiu
Un albastru cerneliu …! ( Gal-euri 19 )


O calmă contemplare a specatcolului formelor naturii, de abandonare în gustarea plăcerii de a fi scăldat în lumină, de a privi, cu un ochi curând somnolent, desfășurarea de splendori ale firii și de a auzi, tot mai vag, tainica ei armonie. E ca o sursă de încântări, peisajul e privit cu venerație, că într-o zi de sărbătoare.
Când intervine figurația umană trebuie să se integreze acestei atmosfere:

Un țambal în coarde sună, bașii gravi te înfioară
Dacă- nchizi o clipă ochii, nici nu se mai face seară.

Desculți trec măturătorii, poartă măturile- n vânt,
Duc o pâine subsuoară și mai rup din când în când.

Un copil cu-n zmeu-n brațe nu se lasă înăuntru
Þipă că nu înțelege ce s-a întâmplat cu vântul.

Înspre case rândunele zbor în grabă, ca o coasă,
Și o clipă mahalaua sânul raiului visează.

Fetele-s strigate tare, porți în urma lor se- nchid,
…Þambalul tremură- n coarde de o unghie ciupit. (Seara peste mahala )

Sunt tablouri pe care le vezi doar într-o singură culoare, mai degrabă pânza pe care ar urma să ia ființă tabloul schițat parcă cu prea puține elemente:

Urc iar pe vrejul singurătății
până dinsus de nori
să-ți las cheile de la intrare.
Gândurile
mă împing spre văi de izbeliști, spre umbre,
unde-și istovește puterea si Vântul.
Gândurile! Din cauza lor ne-a căzut coada,
Mulți cred că-s mai deștepți fără ea !
Iubirea-i printre noi sălbăticită de tot,
Chipul tău va fi ultimul lucru pe care-l voi vedea.

Parcă-s mai dulci norii!
Abiseea,
trecut-ai pe-aici în vârful picioarelor?
Tu ai stins lumina și mi- ai șters ochelarii? (Abiseea )



Peisajul care-i convine poetului este acela ce inspiră liniște spiritului : peisajul –cadru familiar al existenței, putând fi cuprins ca un tablou de o varietate armonioasă ce satisface simțul plastic al poetului:

Intre o poezie și alta-
cu ieșire de siguranță
tot mai rar
brațele tale-
Ruginim odată cu strugurii.

Pietrele, pașii, visele,
Toate se-nmulțesc fără voie...

Le-aș putea strivi cu călcâiul,
Le-aș putea vinde pe-o pălărie de tablă
Dar, nu...
Aștept
Grădina cu fluturi. ( Grădina cu fluturi )













Natura este fixată cu mijloace fragede ale unei palete delicate. Nu înțelesuri adânci și simboluri caută poetul în natură, nu ! el vrea să se îmbete numai de forța și adevărul lucrurilor concrete. El se amăgește la înfățișările întâmplătoare ale naturii, când nici un curent pasional nu străbate dedesubturile zugrăvelii sale, el fixează amănuntul precis, dovedește în același timp că natura și viața aceasta nu este pentru el nici o problemă, nici obiect compensatoriu pentru dezamăgirile existenței, ci izvor permanent de încântare, degustat cu liniștea omului garantat de o

singură pasiune:
Se prelinge în sus
Neadevărat
ca o poezie despre copaci.
Mai toate frunzele
I s-au aruncat peste zid,
s -au împrumutat
țărânii de tot,
n-au vrut să-l urmeze…

Când nu știi câte trebuia să aibă
nici nu te deranjează prea mult

Primăvara
iau
Alb
numai
din el…

Doamne, îndură-l,
și nu-ți voi mai cere niciodată
nimic! ( Copacul )


Poezia sa se înscrie într-un tipar metaforic fundamental care pune în relație directă omul cu senzația ineditului, cu viziunea nelimitării într-un cuvânt cu muzica sferelor. Dacă am atras atenția cititorului asupra altor caractere a poeziei sticlei, am făcut-o cu convingerea că, că descrierea unui fluviu nu e completă fără mențiunea izvorului.




Frumusețea naturii este receptată în marea majoritate a poemelor sale atât pe hârtie cât și pe sticlă. Flosind aceiași linie a uimirii în fața tabloului mereu reînnoit dominat de diverse stări ale temperamentul său contradictoriu este profound influențat atât în zonele exterioare și convenționale dar și înlăuntrul spiritului său:

Vine încet cu coasa întoarsă spre ceruri. E așa o
ceață ... Ca de o metaforă mă reazăm.
Ea este. Plimbă
ochii după o pradă ușoară. Ii simt... Mărturisesc că am
căzut deseori de pe cuvânt. Că
mi-e teamă de noaptea niciodată a mea,
si de orice mă poate mânca,
Mărturisesc...

Parcă ezită, o cunosc după ochi... parcă
ezită... Păsările țipă fără noimă un cântec pe
care nu-l înțeleg...
Poate se duce după iarbă. Ia-o
peste câmp, așa, ia-o peste câmp, n-avea grijă, nu
trec masini...
du-o vântule, gândule, du-o ...

Și coasa-ncovrigată decupează
norii -ngrămădiți pe mămăligă. Trece- fără bilet de
trecere- prin noaptea asta frumoasă și
stricată,
și
mă mir că ziuă se face,
și
mă mir că pot să las totul așa cum e
fără să mai gândesc... ( Moartea )






Desprins de frumusețea naturii care îi poartă pașii, poetul se retrage într-o zonă care îi aparține în totalitate. Relația vis – realitate este interpretată dintr-o perspectivă personală, modernă, subliniind nu egalitatea de ’’facto’’ a conceptelor și supremația visului ci a realității sale:

... locuit fără voie-s
de liliecii vampiri...
Strigăte, mâini, multe mâini...
Cine mă strigă ?
Ce vreți de la mine ?
Nu, nu sunt eu,
Lăsați-mă, vreau să uit,
să uit...

Frământări, țipete
Ca-n vis le deslușesc,
ca și cum ea aș fi...
Fără de glas mă strigă,
Fără țipăt deasupra capului.
Mamă,
Astea-s palmele tale?!
Acesta-i cântecul tău?
... și ce vânt,
Ce leagăn...
Ce fără de vânt se leagănă Vântul,
Ce fără de vănt...
Liniștiți-vă,
Ochii se-nchid,
Vine... iarba ( Somnul )

Autorul experimentează mereu, dintr-o dorință imperioasă de a pătrunde cât mai adânc în tainele cuvintelor convertite-n vers. Uneori căutările sale se finalizează în mod fericit, atestând totodată amestecuri morfologice diverse. Măreția acestor cuvinte contopite care determină grupuri sonore rare și expresia pentru autorul acestor rânduri este clar că, utilizându-le le va evalua sonor, mai întâi, și abia apoi le încarcă de sensuri:

Nimicul ești
Când nu ți se găsește o inimă-n piept.

Dar și când nu poți lua ce ai drept,
Când ești strigat și ții ușa închisă ;
Cănd ești prea sărac și ai pământul din clisă ;
Cănd ești trimis în față și-ți vine să mori ;
Cănd nici pe vise n-ai voie să zbori...

Când nu mai poți și, totuși, iar te ridici
Și mesteci dumicatul de pâine sub bici ;
Când răsădești în nimic câte- o floare
Și ți-o calcă altcineva în picioare;
Când orice faci mai există un “însă »
De nu stai aplecat cu mâna întinsă.

Cât mă seacă vorba asta, ce motiv pentru taifas !
O primesc cum se și spune- stuchitură în obraz. (Nimicul )

Perturbările inexpresive se găsesc foarte des și singura explicație a realității menționate este victoria în lupta cu expresia. În laboratorul său poetic găsim realizări artistice deosebite cum ar fi:

Inchipui o rugăciune de zăpadă
Să am pe limba lui august ce topi ...
E o zi bună să faci o cruce de frumusețe
Si-n care să picuri câteva nădejdi
Legate bine la gură -
Să se prefacă-n lapte
Până spre noapte,
Până la culesul firelor albe...

Caut cu privirea pe oricine seamănă a
Maria-
Cu puterea mâinilor, numai
Ea
Mă poate preda! ( Maria )


Pătrundem astfel în atmosfera unui tablou a existenței imaginare. Dialogul devine și el posibil în această ficțiune din care nu sunt eliminate total datele realului. Imaginarul se integrează perfect în realitate. Tabloul descris se bucură de arta îmbinării lingvistice, care slujesc respectivului conținut:


Am trasat peste tot culoare imaginare,
Udăm pe furiș floarea lui, fiecare.
Intre noi distanța iar se prelinge
(Ce catastrofă ar fi
dacă ne-am atinge?)
Si bolborosim, ca -dimineața- apa prin țevi :
-Tu cine ești ?
-De ce mă întrebi ?

Ne-am trezit așa cu ochelari de cal amândoi,
Poți întoarce de-acum și căruța –ntre noi...

Mai e loc destul, totdeauna e loc,
Nu e nici un deranj, dacă treceți,
Vă rog...
Nu, nu sunt trist, vi se pare...
Știți, s-a dat drumul la
Imaginare! (Imaginare)

Uneori suferința îl maturizezază, descoperindu-i o sensibilitate nebănuit de acută asupra frumuseții cuvintelor. În realitate, vitalismul său aparent colțuros a fost întotdeauna dublat de o autentică delicatețe sufletească. Poetul alege drept contemplare imaginea sprijinită pe ideia jertfei, o idee reală adâncă. O transpunere în noaptea când inima universului bate atât de tare și cuiele din mâinile noastre devin flăcări de lumină. Miracolul se petrece în inima cititorului:


Piept cuielor- mâinile
Sale
Atingătoare de umeri...

Cu tâlc se-agită clopote- n noapte.
Pumni uluiți poartă flăcări spre case.

In vârful lumânării focul aprind
Si nu poate fără lacrimi să ardă.

Bate o toacă
In tâmple
Să cred cuvintele
Mai decât
Doisprezeceii.

Bătăuși și Bice,
Pentru cele ale mele,
Vin
Cu
Ciulinii... ( Eu, necredinciosul )


Pentru întregirea imaginii autorului voi reda mai jos părerile cititorilor referitoare la poemul Singurătate. Mihai Pleșa: >>> Pot spune și : Dacă n-ai fi tu, ar fi cum ar fi. A câta oara ne vorbești de singurătate ? Si cât o să se mai vorbească ? Cât o să ne mai distileze aceste«singurătăți (pe) care le mai aveți de trecut ? Ce va rămâne în urma lor ? Mi-a plăcut mult ca realizare prima strofă și optimismul pe care l-ai strecurat în strofa a doua. Nu-mi da însă în cap dacă am perceput greșit! > Da, uite, e superbă idea care se desprinde din ultimul vers al primei strofe, cum ghioceii sunt albi de felul lor, înseamnă că sunt supuși unei permanente contorsionări sufletești, cauzată de forțele unor spaime permanente, asta conform versului. Acum…imaginează-te ghiocel! Concluzie: acrobații în singurătate.> Prima strofă anunță ceva mai mult decât ne e dat să descoperim în următoarele. Contemplând-o, mă simt intrigată de gândul poetic (doar că aș găsi un sinonim pentru “sfârâie”, nu-mi place în context). Să încercăm să aducem câteva explicații vizavi de enunțul »copacii(…) sunt mult mai albi decât mine ». 1. sunt mai înfloritori, deci mai frumoși, mai roditori ; 2. dacă e să ne oprim la conotația strictă a culorii albe ar fi : mai sinceri, mai curați, mai puri, fâră de păcate. In ce privește albul subâințeles, « ca varul », al ghioceilor, vine dintr-o expresie populară ce exprimă paloarea, spaima pentru ceea ce are să se întâmple. In viziunea ta fericirea e ca vântul : pe cine atinge-bine !, pe cine nu-nu ! Te tot uiți în urmă, pentru că ai de comparat « gândurile de supraviețuire,/ cele de dragoste cu Celelalte ». E un poem care rezistă, dar…care nu m–a emoționat, nu mi-au atras atenția decât câteva rânduri din prima strofă. Imi par slabe celelalte, declarative…Poem făcut în grabă ?


E
Răspândită pe chipuri
și s-o desprind
nu pot!.

Gândurile pentru supraviețuire-
Cele de dragoste cu Celelalte-
Se sfâșie între ele…
Sub zidul ce desparte copacii în două
Cele de dragoste se lasă spălate de rouă.
Acum trebuie încercată starea de fericire -
Cine-i atins,
atins rămâne …

Ghioceii, mult mai albi decat mine,-s ca varul de spaimă.
Câte Singurătăți mai aveți de trecut,
Câte?
De n-ați fi voi
Ar mai fi cum ar fi! ( Singurătate )
În versurile următoare vom descifra destinul poetului, drumul străbătut prin galeriile înalte ale poeziei și neliniștea celui care dorește ceva, acel ceva pe care îl caută la nesfârșit:
Nepotrivire, blestemul lumii crunt,
De când mi-ai dat șah la frunze, fugar printre cuvinte sunt.
Iată, țin în lesă gândul, se smucește, - bată-l vina,
Vrea să mă întoarcă, fiara, tot la locul cu pricina!

Acum înțeleg pământul când, înfiorat de ape,
Copacii spre cer, smuciții, cum îi ține să nu scape…( Nepotrivire )

Dincolo de aceste poeme și adevăruri, intrăm într-un neant al proiectelor pe un fundal multicolor. Să pătrunzi dincolo de cuvinte e o aventură spirituală în tentative de a scoate din bezna pământului roditor - aurul.
Satisfacția și surpriza în lectură au fost generale, da, avem de a face cu un poet. Ceea ce spune totul. In consecință versurile și poetul se impun decisiv, nu suntem în fața unei promisiuni ci a unui artist al cuvântului pe deplin format, lipsit de orice șovăieli și nesiguranțe. Pe acest început, din care nu lipsește gestul pentru cuvântul plastic, concret, plin de frumusețe autorul se răsfață imagistic și melodic. *** tac, tic-tac ***

Dragă autorule, îți dedic această scriere mai ales pentru faptul că ne-am întâlnit în timpul vieții noastre și așa cum spunea Nichita: iar nu în timpul vieții altora.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!