O zi la Gange

Varanasi, cea mai sfântă întindere de lângă Gange, centrul hinduismului indian căutat de pelerini și râvnit de exploratori din lumea întreagă.
26 ianuarie 2005 ora 11:32 ... Iată-mă călcând pe treptele „sfinte” înșirate de-a lungul râului; priveliște unică pentru oricine are privilegiul să surprindă feeria spirituală a „orașului luminii”. Soarele ca un ochi incandescent zvâcnește parcă absent peste aceleași ritualuri practicate de veacuri.
Shiva este principalul zeu venerat. Casa lui este tot acest oraș și toată lumina din fiecare segment a orașului este a lui, emană din el. A muri pe malurile „râului sfânt” înseamnă a atinge „moksha” adică eliberarea din ciclul vieții și al morții. În India moartea nu este deloc ascunsă. Ea chiar face parte din procesiunea închinării obișnuite, comune fiecărui hindus.
Pentru localnici azi se pare că este o zi obișnuită. Pentru mine este altfel; fiecare scenă divizată în secunde îmi răscolește curiozitatea...
Râul curge, plutește liniștit de la sud la nord. Culoarea lui ascunde mistere numai de el știute. Pe maluri e o fantezie unică: mulțimi, grupuri, persoane, toți atrag interesul turistului parcă întâmplător ajuns de nu știi unde...
Religia penetrează în orice activitate. Este imposibil să nu vezi robele de culoarea șofranului ale zecilor de shadu care ies în evidență într-un mod unic. Pletele lor lungi strânse-n cocul neglijent legat în vârful capului, sandalele lor de lemn care clămpănesc sec pe treptele murdare sau picioarele lor desculțe imprimă parcă în fiecare pas cu tălpile lor agale purtate amprentele unei lumi de dincolo ..., vraja unui necunoscut. Privirea lor tulbure, pierdută undeva între mine și lumea lor dezvăluie sufletul hoinărind pe undeva, cine știe dacă în lumea asta. Mă întreb dacă ne văd, dacă ne aud, ne simt lângă ei sau trăiesc într-o altă dimensiune.
Incantațiile lor sinistre, jelite, tămâia lor arsă și bolul de lut, mirosurile de frunze aromate, flori, parfum ars, fum de santal sau alte ofrande aduse zeilor, iți pătrund prin toate simțurile în așa fel încât, chiar dacă ai vrea n-ai putea să le uiți vreodată.
E ora amiezii. „Cerșetorii sfinți” se adună pe platforma din fața gatului principal închinat celor doi zei uriași pictați pe stâlpii care susțin templul lor: Shiva și Annapurna. E un timp special când săracii templelor își întind fiecare vasul purtat zilnic în traista lor de pânză veche trecută peste umăr, la vederea trecătorilor. Fiecare își știe locul, vecinul din stânga, din dreapta ... E o ordine neînțeleasă de ochiul obișnuit. Iată-i pe toți așezați în poziția lor de lotus; cu picioarele sub ei, cu blidul dinainte, cu mâinile împreunate așteptând răbdători, calmi, parcă indiferenți să-și primească porția de mâncare. Doi „albi”, probabil soț și soție, se apleacă peste farfuria fiecăruia să toarne polonicul plin de dhal (linte fiartă), trei puri (un fel de gogoși fără zahăr prăjite în ulei de muștar) și un sos de fructe.
Bătrânul shadu din fața mea își toarnă grijuliu, cu mâna stângă, jumătate de pumn de apă, pe cealaltă mână pregătind-o pentru a se servi cu ea direct din vas. Unul dintre „mai marii templului” ridică glasul deasupra tuturor. Se face auzit pentru toată mulțimea care așteaptă supuși intervenția lui sacră. Își ridică mâinile spre cer. Este o rugăciune în incantații prelungite, repetate de enoriași în cor. Apoi iată-i mâncând deodată, parcă în același ritm. Unii rup bucățile de puri în părți mai mici. O fetiță de vreo zece - doisprezece ani, încercată de foame, se repede la sosul ispititor savurându-l uns pe porțile de turtă rupte prea mari parcă pentru gura ei.
Și-i liniște .... sau, cine mai aude muzica dată la maxim din templu! Sau, strigătele vânzătorilor ambulanți, care la insistența lor cedezi, împotrivindu-te să te mai lași ispitit de fleacuri.
Un băiat de vreo treisprezece – paisprezece ani insistă să-i cumpăr vederile. Are un teanc. Le ține cu ambele mâini. Doar pentru moment și-a desprins mâna dreaptă să mă poate trage cu insistență de mânecă.
- Aie, doar trei rupii pentru fiecare! și-mi întinde pe rând câteva, sub ochii mei. Nu ne înțelegeam la preț. Cer să-mi dea zece cu câte doi ruppi, convins fiind că ilustratele-s prea vechi ca să le vândă cu trei. Dar, deja a renunțat dezamăgit. Îl aud multă vreme îndepărtându-se în spatele meu cu o voce hotărâtă dar și cu o tristețe remarcabilă. Cine știe câți copii nu așa-și câștigă puținii ruppi atât de necesari să-și târâie viața de pe o zi pe alta fie și pe „sfintele trepte” ale zeului luminat „Shiva”!
Vacile dorm tolănite printre vizitatori. Unele chiar și-au ocupat locurile de închinare ale credincioșilor. Sub umbrelele mari de paie, pe platformele din lemn, vecine cu doi shadu care-și vopsesc toiegele-n culori amorțite de mirosuri, esențe, fum, amestecuri numai de ei știute. Vacile și închinătorii; o comuniune omogenă găsită numai în India. Este ușor să-și amintești de statul acestor animale. Cel de „prințese”, de „regine mame”, de „zeițe” întruchipate-n sfințenie. De reîncarnarea femeilor prea bune să fie doar atât pe pământul acesta. Azi le văd în „locul sfânt” unde-și vor găsi poate chiar și moartea din pricina vârstei, tot pe aceste trepte sacre.
Un cerșetor vine grăbit spre mine. Ambele picioare îi sunt bandajate. Incheieturile înfășurate în tifonul pătat de sânge, puroi, mizerie, dezvăluie clar persistența leprei, crunta boală care desfigurează trupurile bolnavilor abandonați pe străzile Indiei.
- Dumnezeul meu să te binecuvinteze ....Nimeni nu mă ajută; îl aud fără să-i pot privi fața, cu un glas grav, nadir, hotărât într-o engleză ușor înțeleasă accentuând cu asta mai mult contrastul dintre interiorul și exteriorul lui. Mă cutremur... Oare despre ce Dumnezeu vorbește? Cine-i dumnezeul lui care să mă binecuvinteze? Probabil pentru el este dumnezeul albilor... Pe ei îi văd ca turiști pe aici sau vin în pelerinaj găsind o ocazie bună în cerșetori să le dea ceva care să-i ajute pe ei înșiși în iluminarea căutată-n țara lui Budha. Albii, ei sunt darnici, sunt recunoscuți ca dătători, ca bogații „superiori” căutați de cei care-și târâie soarta dezamăgiți sau împăcați cu ea.
Eu? Îl ocolesc. Îl ignor amintindu-mi de ceea ce pățisem prima dată când pășisem în India. Îndrăznisem să dau câțiva bănuți cerșetorilor (erau șase copii zgribuliți, desculți și murdari) și un pumn de floricele de porumb la fiecare. Groaza? După nici cinci minute zeci de cerșetori ne-au invadat blocându-ne în mijlocul lor, închiși între ei în imposibilitatea de a mai scăpa. Soluția salvatoare ne-a fost taxiul cel mai aproape posibil. Ne-am urcat în el și am pornit oriunde în răcnetele șoferului strigând spre nasurile turtite de parbrizul „ambasadorului” încă insistând rugători să le dăm, să le dăm, să le dăm...
Tot aici, femei venite de la sute de kilometri depărtare își găsesc piața profitabilă. Vând suveniruri: brățări, lănțișoare făcute din fructe uscate sau semințe, sau pietre colorate, scoici, flori uscate, inele, bucăți de oase sau cine mai știe ce. Pentru fiecare „produs” se găsește o explicație îmbietoare, un fel de reclamă: „Sunt fructele preferate ale zeului nu știu care!” Sau „Sunt oase care vindecă”. „Brățara aceasta, dacă o porți o lună de zile pe mâna stângă, îți va regla tensiunea arterială” sau „Crema acesta este cu apă sfântă din Gange și-ți va face pielea mai albă” etc ... Prețul este negociabil. Calitatea rămâne aceeași. Gustul negustorilor este o artă sau o joacă în același timp, e o distracție, un fel de a fi și atât. Se pare că nimeni nu câștigă și nimeni nu pierde din toată afacerea aceasta. Vânzarea în sine are farmecul ei, are prețul ei numai de negustori știut și înțeles.
Și-i cald.... Malurile nude sunt stropite de de îmbăierile repetate ale zecilor de mii de închinători care se „purifică”; preludiul rugăciunilor sau exercițiilor de mortificare ale trupului. Femeile fac baie îmbrăcate. Puține sunt cele care îndrăznesc să-și dezbrace bluza acoperindu-se cu sariurile lor bogate-n metri de pânză fără nici o cusătură. Bărbații, probabil în funcție de gradul de sfințenie, își mai păstrează câteva petice de dhoti pe corpurile lor...
Dacă ești „norocos” poți vedea și procesiunea „Naha Sadhus”, ritual de închinare a tuturor „bărbaților sfinți” dezbrăcați, „goi – pușcă” mărșăluind desculți de la treptele templelor până la apă scufundându-se umili pentru purificarea sufletului.
Tot aici malurile Gangelui găzduiesc zilnic focurile ce ard trupurile aduse pentru incinerare. Noapte și zi fără încetare, cadavrele se transformă-n cenușă sub privirile bărbaților (numai ei au dreptul de participare la incinerare) rămași parcă imuni la orice scenă a morții. Pe râu sunt aruncate resturile rămase nearse din trupurile „reîncarnate” fie în pasăre, vacă, maimuță sau cine știe ce zeu ...
Și totuși râul poartă frumusețile lui. O plimbare cu barca pe liniștea apei e ca un vers de poem nescris. De fapt legendele spun că unul dintre preoții care a locuit într-o colibă pe malurile Gangelui, pe Tulsi Ghat, a scris poemul epic Ramayama, inspirat de șopotul liniștii dezbrăcate între cele două maluri ale apei.
Soarele trece spre vest tăind aproape perpendicular traseul apei. Coboară încet printre clădirile impunătoare ale zecilor de temple. Turnul de cincisprezece kilograme de aur turnat își strigă închinătorii pentru runda de seară.
Foșnetul vieții e departe de a lua sfârșit până și sub lumina lunii. Cine mai știe și ea ce povești ascunde, ce adevăruri, cât înțeles sau cât neînțeles!
Azi e o zi ca oricare alta pentru ei, pentru localnici. Pentru mine va rămâne o carte deschisă din care am citit doar prefața. Cândva vor urma paginile ......... pe rând.

Varanasi,India