agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7398 .



Ampulele lui Lorenzini
personale [ ]
(sau Vitejiile bărbatului Tampax)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ingergri ]

2009-07-31  |     | 



Orice adult poartă în suflet un ghem de păr. Ca și cum ar fi lins îndelung o pisică...

Sufletele bune merg în Paradis. Sufletele rele merg în Iad. Ok, am priceput și sunt de acord. Dar cu sufletele nule, clorotice, decolorate și apretate, cu sufletele anulate, care nu fac Rău individual ci doar prin faptul că aderă la această masă compactă care înghite fără discuții tot borhotul fermentat pe care Politica i-l oferă pe tavă, cei care se mândresc cu Solidaritatea și Responsabilitățile lor de zi cu zi, cleiul acesta dulce-călduț de care ne frecăm zilnic pe străzi, piftia asta râncedă care face viața irespirabilă pentru orice om viu, cu toate aceste suflete ce se întâmplă? Ce hazna galactică i-ar putea cuprinde?

Când prostia celuilalt te lasă mut, paralizat, orb, la urma urmei prost (preiei simptomele Prostiei pentru ca cel infectat să poată supraviețui, altfel s-ar înăbuși) – ce altceva înseamnă toate astea decât un transfer? Absorbi -fără să vrei - fluidul pestilențial pe care piftia îl emană neîntrerupt, îl filtrezi și îl transmiți mai departe (?)... Ești un fel de burete, un absorbant cu aripioare, te poziționezi sub nivelul afluenților, ca să poți deveni ocean. Este principiul de funcționare al acestei lumi. Pentru ca proștii să-și poată păstra energia vitală, vioiciunea, pofta de „viață”, voioșia asta cazonă de care au nevoie - ești condamnat la o veșnică ceață. Pentru ca ei să poată trăi LINIȘTIÞI, pentru a-și putea transmite prin generații zeama autismului pe care și-l fabrică, trebăluind zi de zi cu mâinile până la coate în sufletele copiilor lor, au nevoie de pubele în care să-și arunce deșeurile. O astfel de pubelă ești chiar tu. Și în zadar încerci să eviți toate astea ținându-te departe de ei: Prostia, ca și Dragostea, nu are nevoie de prezența fizică a subiectului.

Mai târziu, ajuns la saturație, nu numai că nu te obișnuiești cu acest flux diabolic, dar devii atât de sensibil încât numai amintirea, zvonurile, ecourile, reverberațiile Prostiei te îngheață... Nu mai e nevoie de rânjete, ochi spălăciți, guri știrbe și grohăieli de superioritate...

Îndeplinim astfel Echilibrul necesar Vieții sociale – acest grosolan rebut al Materiei...

Nu-mi pot imagina o Sală a Judecății de Apoi. La urma urmei e împotriva Bunului Simț. Nici o divinitate n-are timp de așa ceva. Perpetuarea acestui mit are un scop politic foarte precis: legitimizarea "justiției" omenești ("Când omenirea a pierdut cunoașterea, nu a mai avut decât Virtutea. Pierzând Virtutea, i-a rămas bunătatea; pierzând bunătatea, a găsit dreptatea; pierzând dreptatea, a stabilit în final ceremoniile. Dar ele nu sunt decât umbra virtuții și izvor de dezordine" - o spune cât se poate de clar, pe înțelesul oricărui copil, Lao Tse - copilul bătrân). Pretenția instituțiilor statului că acolo, în sălile lor de judecată, se reproduce la o scară redusă, marea "Judecată de Apoi" nu este decât o MARE NERUȘINARE. Nu de “judecată” este vorba după moarte, ci despre administrarea resurselor și autocontrol. Dacă individul are a se teme de ceva la trecerea către Dincolo, nu are decât să-și administreze cu atenție resursele sufletești cu care a fost dăruit Aici. Aceste resurse, atenție, trebuie să-ți ajungă atât de-a lungul vieții cât și pentru efortul colosal pe care îl presupune desprinderea definitivă a sufletului de trup și de lume. Depinde de tine ce și cât cheltuiești în această viață, dar trebuie ca, la capătul ei, să ai puterea de a țâșni de pe trambulină până dincolo de stele. Dacă nu, e simplu: te întorci de unde ai plecat și renaști (ca iarbă, ca insectă, ca iepure sau ca om...)
Toată miza este forța cu care vei lovi trambulina... Asta e toată "Judecata"

Cine își dă întreaga măsură Aici, în această lume, de Aici și de această lume va avea parte, în veacul vecilor...

Corpul și Sufletul stau față în față și se întreabă reciproc: Pe tine cine te-a chemat aici?

Există o teorie cretinizantă promovată în mod instituțional, la nivel global, de mai multe generații, de către cărturarii și fariseii fățarnici și de urmașii acestora (academicieni, sociologi, psihologi și toată liota de ologi sufletește care se ocupă de binele sufletului - psyché) potrivit căreia învățăturile străvechi referitoare la condiția sufletului uman în această lume - din Biblie, taoism, Hinduism, Budism, etc - nu numai că nu pot fi abordate direct de cititor, așa cum au fost ele scrise pentru noi de cei vechi ci, mai mult, că aceste învățături nu se mai pot aplica astăzi, pentru că, vezi doamne, "contextul" ar fi altul. (Dacă ar trebui să accepte că acest "context" nu se poate schimba niciodată în fond, ar însemna să-și accepte propria nulitate) Este ca și cum ai susține că dacă ai schimbat tapițeria mașinii, i-ai montat odorizante sintetice, i-ai pus faruri cu halogen și i-ai dat și-o vopsea nouă, atunci mașina nu mai poate funcționa cu același tip de combustibil. Sau că dacă, în locul televizorului vechi ți-ai luat un sistem video de ultima generație, atunci neapărat trebuie să schimbi și prizele și tipul de alimentare... Acești impostori-tampon întrețin cu stoicism o confuzie grobiană: cea dintre Inocență și Ignoranță. Proorocii și gânditorii din vremile apuse știau despre Suflet și despre Divinitate atât de mult în comparație cu noi, contemporanii, tocmai pentru că erau inocenți. Adică curați. Sub efectul pervers al efectului de turmă ne îmbulzim azi să-i considerăm (odată cu luminații noștri îndrumători vii) naivi, pentru a ne proteja mecanismele murdare de gândire pe care ni le-au construit și care ne-au fost induse prin educație și mai ales pentru a ne proteja aroganța cu care ne-am asumat "dreptul" de a ne infecta copiii cu propriile noastre dejecții mentale și sufletești. În fapt de a extermina în copiii noștri, până la ultima suflare, inocența celor din străvechimi, cu care, inevitabil, în mod natural, copiii noștri continuă să se nască și care dă părinților atâta deplorabilă bătaie de cap...

În lumea guvernată de Politică (lume în care - prin organizare, adică prin ciclicitate și persistență - suferința umană a atins cote inimaginabile ale Absurdului) mama dă naștere unei noi vieți nu pentru că înțelege lumea în care trăiește ci pentru că își imaginează că, prin intermediul maternității (considerată drept împlinire, realizare etc), o va putea cunoaște cu adevărat. Prin urmare copilul nu este, de fapt, o împlinire, o realizare etc ci un instrument, un instrument al unei presupuse cunoașteri. Un instrument de sacrificiu, consumabil și, ceea ce este și mai jalnic, absolut inutil, pentru că NICIODATÃ un suflet nu va înțelege lumea sau divinitatea prin intermediul unui alt suflet ci doar prin sine însuși, prin intermediul divinității care îl luminează din interior și care trebuie lăsată să respire...

La MULÞI ani! Urarea asta românească conține în ea spaima de moarte și dezinteresul pentru fericire. Happy New Year, Bonne Année, Felice Anno Nuovo – toate popoarele par să dea prioritate calității vieții, numai noi cantității. Este și asta o dovadă a mentalității de sclav pe care poporul ăsta o poartă în sânge.

Nu sinuciderea în sine este un păcat ci sentimentul cu care o comiți. Dacă în momentul decisiv nu ai în minte și în fața ochilor decât lumina spre care te vei înălța și spațiile de dincolo de oglinzi, nici un zeu n-are a te lua la întrebări.

Mai seducătoare decât ideea de mort nu este decât cea de mort – VIVANT...

Liiceanu propune ideea că fiecare suflet individual, pentru a fi fericit, trebuie să-și CONSTRUIASCÃ (el însuși, din resurse proprii, nu impus din afară) un sistem de iluzii din care să aibă grijă să nu iasă niciodată. Mentalitate de șoricel: construiește-ți cutiuța ta și chițăie acolo cât poftești... Cu alte cuvinte, dacă nu suporți Minciuna Generală, inventează-ți Minciuna ta, individuală. Scopul lor, al filozofilor contemporani adică, al urmașilor profeților și proorocilor adică, nu mai este eliberarea sufletului individual ci adaptarea lui la mocirla înconjurătoare. Ne invită să ne resemnăm... Probabil sub pretextul mizerabil și confuzionist potrivit căruia „Trebuie să luăm lucrurile așa cum sunt, să fim mulțumiți de condiția noastră, așa cum este”. Filozofie de precupeață. Din oamenii lui Dumnezeu au ajuns măscăricii noului Zeu: Politica. Din profeți și prooroci nu s-au ales decât niște vraci jigăriți, cu inimile împietrite și cu gâturile înțepenite care nu mai prescriu leacuri ci halucinogene digerabile pentru bururieni umane...

Genul ăsta de idei deviante nu poate ieși decât de pe buzele unui filozof care s-a expus prea mult luminii reflectoarelor. Nu valorează mai mult decât o fotografie voalată....

Aș fi foarte curios să aflu acum, în ianuarie 2009, părerea lui Noica despre elevul său.

Þipla pe care scriitorii o toarnă pe ideea de literatură. Nu poți scrie pe o legitimație plasticată...

„Creștinii au târât-o la biserica Caesareum, unde a fost complet dezbrăcată și ucisă prin jupuirea pielii cu țigle și cochilii de scoici. După ce i-au tăiat trupul în bucăți au dus bucățile dezmembrate într-un loc numit Cinaron și acolo le-au ars”. (Socrate Scholasticus din Constantinopol despre asasinarea Hipateei din Alexandria - ultima lumină a elenismului)

Patriotismul ca și nevastotismul este îndrăgostirea de limite a limitaților.

„Viața ne calcă pe cap iar moartea pe urme” Leonard Ancuța.

Trei vorbe românești memorabile: „A ars moara, dar și șoarecii s-au dus dracului” (se va aplica perfect în era post-atomică); „Mila popii e totuna cu mila cucului” și „A faptelor rele începătură spre rău sfârșit pleacă”...

Shakespeare spune că „Lașii mor de mai multe ori înainte de a muri”. Atunci înseamnă că lașii trebuie să fie niște adevărați privilegiați ai sorții.

Ce înseamnă „normalitate”? Dacă m-am născut în 1967, nu ar fi fost oare „normal” să am acces direct, să particip efectiv și deplin la lumea acelor vremuri, la lumea în care m-am ivit? Enormele mașini americane cu cozi de rachetă, coafurile ovale, ochelarii de soare cu colțuri ascuțite, rock'n roll-ul, aselenizarea, de ce nu mi s-a dat dreptul, prin naștere, de a participa pe viu la toate astea? Dacă eram viu, aș fi avut dreptul să particip pe VIU la toate astea. De ce sunt condamnat la nostalgia asta retrospectivă absurdă și frustrantă, la senzația asta persistentă că am pierdut ceva indispensabil la care puteam avea acces. Despre ce fel de „ordine” putem vorbi, când nu ți se acordă accesul la luciditate decât după 30, 40, 50 de ani de la naștere? Și poate nici atunci...

Dacă Creatorul acestei lumi ar fi avut o „minte” metodică, ordonată, nobilă, fără îndoială că nu și-ar fi lăsat creaturile să băltească atâta amar de vreme în propria ignoranță. Principiul Creșterii și Descreșterii e o absurditate, atâta vreme cât pe parcursul Creșterii, adică a celei mai frumoase părți a Vieții ești inconștient iar pe parcursul Descreșterii devii amnezic, incoerent și strâmb. Îmi este din ce în ce mai clar că Viața nu este nici pe departe un apogeu al Creației, un fel de bijuterie a coroanei, așa cum se încearcă să ni se spună, ci pur și simplu un accident nefericit al materiei. Nu e nimic „miraculos” în evoluția individului. Poate doar erecția...

Aș fi preferat să mă nasc în vârful Pantei și apoi să cobor continuu. Ce rost are să urci, pentru ca apoi să cobori? E o cruzime absolut gratuită a Proiectantului. Pentru că la spaima Descreșterii se adaugă această insuportabilă nostalgie a fostei înfloriri – la care nu ai avut dreptul să participi deplin. Această lume și această viață nu pot fi decât rodul unei minți periferice, suburbane, de mâna a doua. În lumea divinităților el trebuie să fi fost doar pleava...

Este inevitabil sindromul „prea târziu” pentru cel care vrea cu adevărat să înțeleagă pe ce lume trăiește. Să afli despre propria ta naștere, despre propria ta viață, din fotografii, din povești, doar de la alții, mereu de la alții și apoi să înțelegi brusc că nu te poți baza decât pe tine însuți și că, de fapt, tot acel răstimp trebuie să-l consideri definitiv pierdut, toate astea nu au nici un sens, pentru că totdeauna ceea ce afli de la alții este o înfiorătoare omletă amestecată cu ulei ars de motor, cu bomboane de ciocolată și cu cuie ruginite pe care dacă o înghiți ...

Pretind să mi se dea dreptul de a mă ține pe mine însumi, nou născut, în brațe și nu copia miniaturizată, roșie și descărnată, față de care nu pot avea înțelegere (atâta timp cât nu am avut acces la mine însumi de la bun început) și căreia trebuie să-i spun „copilul meu”

Al meu sau al lui Dumnezeu?

Născut într-o lume care nu mai există decât în amintiri. Fantomă în propria ta viață.

Poate că eu, sufletul ar fi trebuit să îmi amintesc totul, de la început. Dar, din păcate, locuința mea nu este acest trup, amin.

Iubita mea are un suflet cu sistem de închidere centralizat. Închiderea se realizează automat la peste 20 km/h...

Toate orificiile craniului din vis erau astupate cu sfinctere pulsatorii...

Un mondo SCRITERIATO...

Miotonie – boală ereditară a mușchilor. Capra miotonică țopăie, aleargă și brusc înțepenește și cade – de obicei în nas. Zace câteva minute, apoi se ridică la fel de brusc și continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este ceea ce mi se întâmplă în mod regulat atât în viața exterioară cât și în cea interioară...

Pamfil Șeicaru despre Cioran: „Nu ne este, desigur, indiferentă atitudinea unui român care, izbutind să-și creeze un prestigiu literar, să obțină audiența elitei intelectuale franceze, accentuează renegarea prin insulte aduse neamului căruia, fatalitate biologică, îi aparține totuși. Eleganța stilului, rafinata cizelare a frazei nu sunt suficiente ca să acopere trivialitatea morală a atitudinii...”

A aparține unui neam, unui popor, unei țări este desigur o fatalitate dar o fatalitate POLITICÃ, nu biologică. Nu Dumnezeu a consacrat noțiunea de neam, țară, patriotism etc... Doar oamenii fără Dumnezeu fac asemenea confuzii...

Cioran nu a avut nevoie de nici o țară, pentru că l-a avut de partea sa, în ciuda tuturor aparențelor, pe Dumnezeu.

„Eleganța stilului, rafinata cizelare a frazei” atâta pricepe Pamfil din Cioran. Nu vede sufletul. Pentru că oamenii fără Dumnezeu nu văd suflete. Nu le văd și în consecință calcă pe ele. Ca în străchini.

„Onanism foarte lent, epuizant, însoțit mereu de un atroce sentiment de culpabilitate” (Dali despre arta modernă – 1956!!!)

„Nici o opreliște, în vechea Romă, să faci uz de termenul CÃCAT. Horațiu, gingașul Horațiu și toți poeții epocii lui August îl folosesc în zeci de locuri în operele lor” (Contele de Caylus)

CÃCAT domnule Pascal. CÃCAT.

Visez o lume în care curvele să nu aibă dreptul de a-și practica meseria decât îmbrăcate în uniforme de polițist...

„La beauté s’est assise sur mes genoux
et je m’en suis fatigué” (Rimbaud citat inexact de Dali)

Citat exact:
„Un soir j’ai assis la Beauté sur mes genoux
Et je l’ai trovée amaire et je l’ai injuriée”

De notat că inexactitatea lui Dali este chiar mai poetică decât originalul. O greutate așezată pe genunchi, care ajunge să te obosească, este o aluzie cât se poate de indubitabilă la femeia iubită. Rimbaud se mulțumește să o înjure pe ea, Frumusețea, dar Dali redă ceva în plus. Redă oboseala... Firește, Dali folosea aceste versuri ca punct de plecare într-o argumentație a decăderii artei moderne, dar asta nu ne împiedică să deslușim spiritul aproape supra-poetic al pictorului...

Îmi pare rău că Dali nu s-a gândit să picteze o scroafă alăptând o droaie de lilieci. Tabloul s-ar fi putut numi „Evoluție” și ar fi cucerit fără îndoială lumea. Încă o dată...

Un alt tablou înfățișând un bob de strugure strivit între dinți de Constantin într-un baldachin la reședința sa de vară din Niceea s-ar fi putut numi „Mâncați din trupul meu și beți din sângele meu”...

Un altul ar fi putut reprezenta portretul unei mame strângând cu duioșie la sân un falus înfășurat în scutece...

Dar, helas, nimeni nu le poate face pe toate...

Porcii par că zâmbesc, dar asta nu înseamnă că sunt și fericiți.

Adevăratul obiect al adorației materne nu este copilul ci falusul. Și așa va fi mereu câtă vreme această specie va accepta ca zeu suprem Politica. De ce? Pentru că în absența din conștiință a Divinității (înlocuită aici cu un surogat nociv așa cum este Politica – mașină, casă, bani, școală, protocultură, biserică, ortodoxism, catolicism, pupincurism și tot restul gunoaielor inventate de Ea pentru a ne menține în Întuneric), spiritul se orientează către plăcerea carnală. Extazul, beatitudinea dacă nu este mistică, nu poate fi altfel decât sexuală. Seninătatea Paradisului perdut nu poate fi înlocuită altfel...

Într-un parc zoologic din China un urs Panda a fost filmat strănutând de 16 ori în doar 30 de secunde, după care a căzut la pământ, epuizat...

Rana adâncă pe care Școala mi-a provocat-o, imensa înșelăciune căreia i-am căzut pradă prostește și disperarea la gândul că nu am fost în stare să fug de acolo cât mai curând, fac ca inteligența mea să se comporte adesea ca un șarpe decapitat. Dar nebun nu sunt încă...

Dezbrăcarea de ghilimele...

Unul dintre atuurile mele cele mai importante este acela că îmi uit spaimele cu aceeași consecvență cu care îmi uit bucuriile...

Trei cuvinte ca trei grenade într-o frază a lui Cioran: „FORÞA unui caracter PUTERNIC stă în refuzurile sale MASIVE”. Punct. Păcat pentru el că nu și-a putut permite luxul de a nu publica niciodată...

„Jurnal – filozofie coborâtă la condiția de calendar intim” scrie undeva tot el. Ce bine ar fi ca inspirația să-ți vină cu aceeași punctualitate ca și menstruația!

De mai multe nopți nu mai pot adormi decât imaginându-mi, în întuneric, cum, izolat într-o locație inaccesibilă și invizibilă, din poziția culcat, împușc oameni la întâmplare, pe stradă. Cel mai mult mă liniștește imaginea polițiștilor disperați care ripostează de pe poziții defensive, trag zadarnic în direcția mea apoi încearcă să ia cu asalt poziția pe care mă aflu, se apropie vertiginos și trec prin mine ca printr-o pânză de fum... Apoi observă că sursa împușcăturilor a rămas în spatele lor. Sunt contrariați, speriați, dispersați, neputincioși. Când se opresc în dreptul meu, blocându-mi câmpul vizual îi împușc fără să clipesc, cu o voluptate nepământeană. Apoi mi se face milă. Și adorm...

Oamenii fac copii convinși că astfel duc mai departe anumite valori, inclusiv spirituale. Dar înmulțirea, pentru Dumnezeu, înmulțirea înseamnă Cantitate nu Calitate! Nu prin înmulțire ne putem salva! Chiar dacă valoarea, într-o oarecare măsură, putem spune că e dusă mai departe, ea nu are șanse de supraviețuire din pricina numărului prea mare de exponenți la care e nevoită să se raporteze. Cu cât mai mulți receptori, cu atât Valoarea va fi mai prost înțeleasă. Cu atât Valoarea este forțată să devină Dogmă și este forțată să devină Dogmă din simplul motiv că nu mai există posibilitatea fizică ca ea, Valoarea, să fie simțită, asimilată, de atâtea și atâtea inimi și creiere. Nu e nevoie de toate astea. Dimpotrivă. Marii oameni, elitiștii, formează cercuri mici în jurul valorilor, nu din pricina ipocriziei sau trufiei, ci din pricina acestui adevăr elementar, că Valoarea raportată la prea mulți receptori își pierde sensul. Nu este vorba aici de prostia sau ignoranța sau obtuzitatea maselor, ci de cantitatea lor. O valoare care avea un sens pentru cele câteva milioane de oameni ai antichității, nu mai poate avea sensul primordial pentru cele 6 miliarde câți suntem acum și asta nu pentru că suntem proști ci pentru că suntem mulți, prea mulți. Chiar dacă cele 6 miliarde am fi genii, clarvăzători, prooroci unul și unul, efectul ar fi același: pierderea sensului primordial, opacizarea, apoi disprețul și în final Prostia, marea Prostie contemporană care a reușit să amputeze sensul Poetic, deci Religios, al vieții...

Concluzie: ne înmulțim din prostie și ne prostim înmulțindu-ne. (Cauza trebuie lăsată îmbrățișată cu efectul)...

„Sophia, care este Înțelepciunea Înțelegerii și care constituie un eon, a conceput dintr-un gând al ei însăși (...) Voia să creeze ceva aidoma ei însăși, dar fără consimțământul spiritului, care nu încuviințase, fără partenerul ei și fără chibzuiala lui. Masculinul nu-și dăduse aprobarea. Ea nu și-a găsit partenerul ei, a gândit aceasta fără consimțământul spiritului și fără cunoașterea partenerului ei. Totuși ea a dat naștere. Și, ca urmare a invincibilei puteri dinlăuntrul ei gândul ei nu a fost un gând nerodnic. Ceva a ieșit din ea, ceva ce era imperfect și diferit ca înfățișare de ea, căci a creat fără partenerul ei. Nu semăna cu mama sa și era diform” (Cartea secretă a lui Ioan II: 9-10, Nag Hammadi)

Tipul de traumatism de care suferă astăzi lumea creștină „civilizată” este identic cu cel de care suferă un copil fără tată, un copil născut fără consimțământul tatălui, deci un copil cu care Tatăl nu vrea să aibă de-a face...

Mama acestei lumi este Politica, o mamă care și-a înșelat Dumnezeul...

Lumea în care m-am ivit este un copil nu din flori ci din buruieni. Din buruienile gândirii muierești...

Este copilul unei mari fugite de-acasă, care a născut în mocirlă. Umezeala... lui Hermes...

De ce vrei să înțelegi acum ce se întâmplă Dincolo, nu ai să vezi oricum după ce ai să mori? m-a întrebat iubita.

Adică: De ce trebuie să-l caut pe Dumnezeu încă din timpul vieții? N-am să-l întâlnesc oricum după moarte?
Dar dacă atunci, după ieșirea din trup, ai să fii pusă în situația de a alege între două direcții ireversibile, atunci cum vei cunoaște drumul cel bun? Dacă nu îi afli încă de acum culoarea, mirosul, luminozitatea, umbrele... cum ai să știi drumul?

La naiba cu toate limbile „străine”. Contează doar limba în care cauți divinitatea...

Începuse să se răsucească în mormânt. La început încet apoi din ce în ce mai repede... sfredelea scoarța cu viteza de rotație a unui motor cu reacție... voia să-și continue călătoria...

Quand on n’est pas le plus fort il faut être le plus fin...

„Criza bate la ușă. Încă o politețe inutilă” Radu Cosașu, Dilema Veche

„Peisajul de iarnă ca parte componentă a legendelor eroice germanice” (Napola)

Acțiunea nu înseamnă viață, ci o risipire absurdă a resurselor... (Rimbaud?)

În epoca modernă nu mai există nici un fel de PRESIUNE SELECTIVÃ asupra speciei... (Konrad Lorenz)

Fiecare victorie îi adâncea și mai mult sentimentul că nu va obține niciodată adevărata Victorie...

Nu îmi amintesc să fi avut vreodată în viață o victorie, un succes, o bucurie cât de mică sau cât de mare, care să nu conțină un sâmbure amar. Sigur că de fiecare dată am avut prilejul de a trece peste, de a-l ignora, de mă bălăci în partea reconfortantă a sentimentului, dar... am stat față în față, eu și sâmburele... așteptând

Nu văd mobilul sosirii mele pe această lume decât în faptul că mama a știut să-și înfrângă, în cadru legal, timiditatea sexuală...

A fi credincios înseamnă a nu participa la competiție.

„Pătrund în locurile cele mai îndepărtate din Cer
Mă inundă Lumina
Inima mea strălucește
Căci numele meu este
Cel-care-adâncurile-abisale-le-cunoștea” (Cartea Egipteană a Morților – cap LXIV)

compară cu

„...Atunci vârful inimii sale începe a străluci. În strălucirea aceasta, Sinele iese prin ochi, prin creștet sau prin alte părți ale corpului. Plecând, el este urmat de Suflu... și de toate suflurile...” (Bhradaranyaka Upanișad, Cartea IV, Brahmana IV)

„Facă-se voia Ta!” – ca și cum El ar avea nevoie de încuviințarea ta! Ce-ar fi să începem prin a asculta ce spunem?

Despre arhonții plantelor vezi și Cartea Morților cap 102

Corespondențe alchimice la Paracelsus (Bombast von Hohenheim):
CORP – SUFLET – SPIRIT
PÃMÂNT – APÃ – FOC
SARE – SULF – MERCUR
COAJÃ – ALBUȘ – GÃLBENUȘ

Peisajul mental în care se învăluia...

Tot ce ar fi trebuit să mă ambiționeze mă plictisește și m-a plictisit dintotdeauna... În clasa a II m-a pufnit un hohot interminabil de râs atunci când colegul Burlan a început să mă lovească cu pumnii într-o demonstrație de forță în fața clasei... Se străduiau să râdă dar apoi au tăcut... le stricasem distracția

Radiografia oricărei inițiative, așezată în dreptul Luminii, scoate în evidență clipa Marei Evanescențe...

„Unghiile tale, așchii de cremene, lucrează pentru tine”

Decrepistemiologie...

În peșteră, în poziția lotusului, își pensa din inimă genele strămoșilor...

În Natură nu există prezumția de nevinovăție...

A trăi printre oameni ca o minge de foc. Nestinsă. Dar înghețată...

Patria – ansamblu de linii trasate pe hartă de degete grăsuțe, transpirate și manichiuretate...
Dacă în jurul locului în care te-ai născut niște maimuțe hiperkinetice au decis să traseze niște linii, să planteze pe ele din loc în loc maimuțe înarmate, să construiască clădiri gigantice pe care au înfipt cârpe colorate în vârf de băț și să proclame că toate astea le dau dreptul de viață și de moarte asupra sufletului tău – asta nu înseamnă că trebuie să le iei și în serios. Rezistența nu înseamnă revoluție...

Poate că într-adevăr, n-avem ce „face”, dar avem ce fi. Ce deveni...

„Numai marii eroi știu să rămână anonimi” (replică din comedia franceză Jandarmul la New York, cu Luis de Funes)

„Un autor trebuie să fie împins de talentul său, nu să-l dirijeze și să-l exploateze” (Cioran)

În raport cu natura umană înțelepciunea e un hoț. Intră și iese din casă pe furiș și fură EXACT ceea ce trebuie să fure...

ADVAERSUS SPIRITUM ACCADEMICORUM ANOFELORUM.

Asemeni unui semn de întrebare nu părăsesc niciodată definitiv locul în care m-am născut...

Preoții își spun „intermediarii” lui Dumnezeu. Cei care au instituționalizat relația cu divinitatea, transformând-o astfel într-una dintre cele mai sigure și prospere afaceri, nu pot gândi decât în termeni tehnici: „intermediar”, „comision”, „contribuție” etc

Nu poți îmbrățișa total în trup fiind. E ca și cum ai fi îmbrăcat cu 12 cojoace...

Trăiești știind că poți muri în orice clipă și totuși îți asumi responsabilități. Þicneală colectivă...

Pe ecranul televizorului un mesaj imens pentru mine, telespectator:
„TU EȘTI PROTV”
Răspund: „PROTV EȘTI TU CU MÃ-TA!”

Mișcă pereții nicovală flămândă
Falezele ard, întunericu-i miere...

În cinci decenii de activitate Eugenio Montale a publicat 450 de pagini. 9 pagini pe an!

„Cine spune într-o oră ceea ce poate spune în trei minute e capabil de ticăloșii și mai mari”.
(proverb chinez citat la TV de fostul primar al Brașovului)

Nu neg că ideea de rugăciune în public ar avea ceva frumos în ea. Dar nu suntem îngeri. Nu mai suntem îngeri! Sufletele ne sunt spurcate de Politică imediat după naștere și nu putem nădăjdui la salvare prin nici un fel de metode colective. Adică politice. Este ca și cum am ara peste holde. Ideea de frăție a fost furată de Politică și folosită de aceasta în scopul exclusiv al propriei Îmbuibări. Ciumații nu au dreptul să se îmbrățișeze. Nici între ei, dar mai ales nu au dreptul să-și îmbrățișeze copiii. Să-și atingă copiii! Halucinația asta trebuie, într-un fel sau altul, adusă în lumină și dezintegrată...

De ce nu există o Asociație a oamenilor de Bun Simț? Pentru că Bunul Simț respinge ideea de asociație, partid, fundație, colectivitate, grupă, clasă, castă, turmă. Turma este o treaptă a evoluției care trebuie depășită, - de vreme ce suntem capabili de sentimente divine așa cum este Bunul Simț. Turma se întemeiază pe Frică. Evoluție înseamnă trecerea de la Frică la Dragoste. Adică de la gloată la însingurare...

Competiția înseamnă în primul rând Frica de concurență. Nu vrem să ne dovedim „forța” decât în măsura în care vrem să dovedim că ne putem înfrânge Frica. Și nu vrem să ne luptăm cu Frica decât pentru că suntem suficient de orbi ca să ne lăsăm copleșiți de ea...

Exemplu de profunzime ascendentă:

„Cad frunzele, cad de departe
Parcă s-ar scutura în cer grădini îndepărtate...”

Este cât se poate de clar că, atunci când spune acestea, Rilke nu vede copacii.

Nu MAI vede copacii-sursă... Acest stadiu trebuie atins

ca să ai dreptul de a scrie...

Întrebare pentru psihologi, psihiatrii și pentru toți maeștrii psi din lume: Ce vă inspiră mai mult senzația de STABILITATE: o corabie eșuată sau o corabie pe valuri?

Nici un profesionist psi nu pricepe sensul profund al acestei întrebări. Pentru că orice „meserie”, orice „profesie” care și-l propune ca obiect pe ψιχη este croită în jurul unei minciuni. „Profesia” presupune extirparea Poeziei. Orice încercare de cunoaștere a sufletului uman care exclude Poezia este dovada unei dezgustătoare alienări...

Orice „profesie” este, într-adevăr o chemare. Dar o chemare tunsă de raze...

Lucrurile despre care spunem că nu au legătură cu „realitatea”, există din cel puțin trei motive:
1. pentru că putem spune despre ele ceva
2. pentru că pot avea legătură cu ceva (chiar dacă nu cu „realitatea”)
3. pentru că pot avea (deci sunt capabile de posesiune)

„Indignus qui inter mala verba habitat”

Să îngădui ca trupul să-ți fie găsit, după ce te-ai sinucis, nu este decât dovada că, în fond, îți dorești o înmormântare cu public. Îți dorești să fii bocit...

A te sinucide fără ca în prealabil să ai bunul simț de a-ți ascunde cadavrul... Nu ești decât unul dintre ei...

Privirile colegilor din copilărie – sunt aceleași dar... parcă ar fi fierte.

Sâmbăta zâmbetelor fierte...

„Maturitatea” este o afacere în care sufletul, odată intrat, nu are decât de pierdut...

De fiecare dată când văd o mașină făcând manevre de parcare în fața unui bloc primul gând este că la volan e tata...

Mohoc – capilaritatea picioarelor.

„95% dintre femeile cu tranzit intestinal lent au declarat că se simt mai bine” (de pe eticheta unui borcan de iaurt).

Copilul din vis, cu mâinile însângerate, se joacă cu ovarele viitoarei mame...

Călătoriile lui Jules Baliverne...

Întrebare pentru poeta Angela Furtună: Ce sentiment vă încearcă atunci când contemplați un pahar cu apă?

A intra în rândul „consacraților”, a accepta rolul, înseamnă a te accepta tacit ca etalon pentru sufletele neconsacraților...

Trec pe trotuarul din fața Muzeului Literaturii Române și mă simt ATEMPORAN cu locuitorii lui VII...

S-a consacrat termenul de „inimă de aur” dar aurul nu este nici moale nici permeabil. În plus temperatura de topire a aurului e undeva pe la 1200 de grade Celsius. Ce sens au toate astea? Camile, cântă-ne ceva, cântă-ne carnavalul cămilelor fără sens...

Atâta timp cât Politica va fi zeul acestei lumi, NU CEEA CE INTRÃ ÎN VAGIN SPURCÃ FEMEIA, CI CEEA CE IESE DIN VAGIN, ACEEA SPURCÃ FEMEIA...

Pentru o redirecționare a berzelor...

Furtuna căreia îi sunt pahar...

Prea puțini autori au reușit să redea în literatură măreția femeilor singure. Ale marilor singuratice. Printr-o hidoasă pervertire, printr-o dezgustătoare obnubilare poate, conștiința colectivă pare să nu admită mitul femeii singure (cel puțin în cultura occidentală) o confundă cu ratarea, tragedia etc. Dickens spre exemplu face un imens deserviciu sacrului feminin, zugrăvind-o drept tragică, ratată, prăfuită, părăsită. Splendoarea singurătății feminine, asociată și spurcată sistematic cu ideea de „femeie fără căpătâi”, „curvă” etc – este sursa primordială a dramei cotidiene nu numai a sufletului feminin ci și a atâtor și atâtor căsnicii (dacă nu cumva a tuturor) pentru că disperarea de a nu cădea în "dizgrație" o împinge pe femeie la manevre psihice și sentimentale care îi intoxică și distrug nu doar propria ființă ci și pe aceea a celui care o iubește, care încearcă să o iubească cu adevărat... Biserica și toate celelalte instituții ale Statului din toate timpurile cunosc perfect acest mecansim de funcționare al sufletului uman și l-au folosit din toate timpurile și îl folosesc încă și azi cu un scop extrem de precis...

„Să lăsăm sperma unui bărbat să putrezească de la sine într-o retortă sigilată împreună cu un venitar equinus (pântecele unui cal) ajuns într-o stare foarte avansată de putrefacție, timp de patruzeci de zile, sau până când o formă începe, în cele din urmă, să prindă viață, să se miște și să se agite, așa cum se poate vedea foarte ușor. După trecerea acestui interval de timp această ființă va semăna într-o oarecare măsură, cu o ființă umană, dar, cu toate acestea, va fi transparentă și fără trup. Dacă acum, după toate acestea, va fi hrănită în fiecare zi cu grijă și prudență cu Arcanum de sânge omenesc și va fi menținută patruzeci de săptămâni la căldura neîncetată și egală dată de venter equinus, din acel moment va deveni un adevărat copil viu, care posedă toate membrele unui copil născut dintr-o femeie, DAR FIIND MULT MAI MIC” (Paracelsus, Despre Natura Lucrurilor)

Din astfel de oameni MICI au ieșit legile omenești, legile plăsmuite de Politică pentru înrobirea sufletului omenesc, inclusiv legea care i-a furat femeii dreptul la singurătate. Și Dickens este unul dintre ei...

„Proștii lumii au fost cei care au întemeiat religia, ritualurile, legea, credința și rânduiala vieții” (Giordano Bruno – Cabala calului Pegas, cu adăugirea Măgarului Cilenic 1585)

Însingurarea nu are nimic tragic în ea. Însingurarea ține în proporție de 100% de D-I-V-I-N-I-T-A-T-E. Suntem educați să ne nimicim singurătatea, suntem educați să ne simțim alienați atunci când ne cerem dreptul la singurătate, suntem educați chiar să ne autodisprețuim dacă nu suntem „în stare” să alungăm singurătatea. Și toate astea au un scop P-O-L-I-T-I-C extrem de precis...

Este și unul din motivele pentru care cele mai intense și profunde niveluri ale comunicării intelectuale nu mai pot fi atinse decât prin scris-citit, prin carte, prin literatură. Partea divină a ființei umane a fost în asemenea măsură și atât de multă vreme batjocorită cu nerușinare în mod instituțional, încât comunicarea reală nu se mai poate realiza deplin decât în afara contactului fizic (vizual, olfactiv, tactil etc) între indivizi. (De altfel în pictură portretul uman aproape că a dispărut) În viața socială de zi cu zi echilibrul dintre senzorial și extrasenzorial a fost alterat în asemenea măsură (în favoarea senzorialului) încât sufletul nu se mai poate reface decât în singurătate, acolo unde, în sfârșit, extrasenzorialul nu mai este atacat...

23 martie 2009 dimineața, la fereastră, un frig care vine parcă din spatele soarelui...

Poetul-gunoier: Casele ruinate, părăsite, își lasă fantomele în fața porții pentru sufletul primului poet trecător... Plimbându-și singurătatea pe trotuar, el le încarcă, adesea automat, gândindu-se poate în acea clipă la cu totul și cu totul altceva... Mai târziu, trezit din reverie se întreabă: Ce-o fi Doamne cu povara asta din piept?

Macropinna microstoma – pește cu capul transparent, își petrece majoritatea timpului vieții nemișcat, cu ochii (plasați în mijlocul craniului) îndreptați în sus. Nu de modele ducem lipsă...

Exterminarea desăvârșiților...

O pacientă trezită din moarte clinică declară: „Puneam milioane de întrebări și primeam instantaneu milioane de răspunsuri. Și-mi era bine...” (Documentar Discovery)

Născut la maternitatea „Uterele din Navaronne”

„Ce zăduf în zilele de vară
Nevastă-mea, ușor, printre perdele
Dă zor să scoată muștele afară
Ah! Ce n-aș da să plec și eu cu ele!” (Ioan Alexandru Bassarabescu)

Nu călcați pe mine! Sunt anti-personal!

În afara relațiilor interumane mai există oare pe lume altă sursă a nefericirii?

ADVAERSUS EMASCULATIONAE ANIMA INFANTI...

Nu era un tip foarte ordonat. În agenda lui se puteau citi însemnări haotice precum: „De plantat ghiocei pe mormântul tatei...”

Orbește orbul se înscrie pe orbitoarea sa orbită...

„De vreți cu toți în timpul vieții un somn în tihnă să prestați
Nu faceți schimb de ilustrate cu cel primar din Cârligați” (Urmuz)

Această pungă cu mercur numită suflet...

Cel mai bun patinator din lume. Cel mai bun fotbalist din lume. Cel mai bun scriitor din lume... Toate astea ar avea sens dacă lumea asta a noastră, tangibilă, mundană, ar fi singura din cele posibile...

„Criza economică vine peste noi cu un minus care ne cuprinde fără voia noastră” (Radu Tudor, analist politic, Antena 3, martie 2009)

Þesătorii de sisteme cad în propriile lor plase. Cei care refuză să țeasă cad în gol. Zborul...

Peisaje care transmit sentimente „fumate”...

„Comprendre c’est égaler”... ca și cum ai sări cu parașuta de jos în sus... către un cer gravitațional...

7 aprilie 2009 Dimineața m-am trezit cu gândul foarte precis de a-mi măsura distanța dintre sfârcuri. Rezultat: 27 cm.

În caietul de amintiri al copilăriei mele tata a notat la 21 aprilie 1973 că uitându-mă spre fața mamei, de jos în sus, aș fi exclamat: „Mamă, ce întuneric e în nările tale!”

Dacă vrei legitimitate în fața oamenilor nu ai altă cale decât aceea de a renunța la legitimitate în fața lui Dumnezeu. Și viceversa...

Farurile nu eșueză niciodată...

Curajul este invers proporțional cu simțul umorului...

- Coboară-n jos luceafăr blând!
- Ba urcă tu, fă, în sus, ce te-a făcut mă-ta șopârlă?

Avea un spirit „furiéusement moyenageux”...

Perspectiva brusc inversată asupra lumii pe care am căpătat-o în ianuarie 1984 când, la fereastra înzăpezită a unei cabane, am pus în discuție cu iubita mea, pentru prima oară, problema sexului: s-a desprins de la fereastră, m-a îmbrățișat strâns și a început să plângă în hohote minute întregi... Aveam 16 ani... curgători.

În ziua de Paște citesc într-un program TV: ora 23.50 – „Învierea Domnului – LIVE”...

Toate dereglajele mele socio-psihice provin poate din faptul că am priceput prea devreme că SINGURA valoare a vieții e Copilăria; m-am încăpățânat să râcâi cu unghia cojița maturizării de îndată ce o simțeam că începe să se formeze, exact așa cum făceam în copilărie cu juliturile din genunchi...

A trăi în siajul unei iubiri...

Persecuțiile sociale, religioase etc la adresa femeii de-a lungul istoriei, statutul „inferior” la care bărbatul a forțat-o, toate astea reprezintă poate un ritual prin care bărbatul A SIMÞIT nevoia de a-i reaminti femeii mereu, prin orice mijloace, cu orice preț pierderea Paradisului. Pentru că ea, femeia, mai înspăimântată poate de sălbăticie, este implicit mai grăbită să uite, mai determinată de a renunța la Divinitate în favoarea confortului. Cu fiecare copil pe care îl aduce pe lume, în lumea civilizată (adică de după ieșirea din sălbăticie și închiderea în cetăți, adică de după ieșirea de sub Legea divină și intrarea în auto-proclamata Lege Omenească) adică cu fiecare suflet pe care îl smulge din Paradis pentru a-l arunca în mocirla Civilizației Politice, femeia întărește această blasfemie (cu acordul tacit al bărbatului) Acesta, deși neputincios în legătură cu decizia asupra nașterii (nu el decide când, cum și mai ales dacă un suflet proaspăt vine sau nu pe lume), nu a avut niciodată și nu are încă tăria de a recunoaște că povara care îi apasă conștiința și subconștientul de atâtea milenii, acel Păcat primordial evidențiat în toate religiile lumii, nu poate fi înlăturat decât prin renunțarea la Cetate (Politică) și întoarcerea în sălbăticie (Paradis). Este adevărat poate că Femeia a jucat rolul principal în comiterea Păcatului, dar nu prin ispita sexuală ci prin altă ispită, mai perversă, aceea a confortului – așa cum în prezent delirul bijuteriilor, casei, mașinii, „bunăstării” etc este cel care în definitiv dictează evoluția cuplului, deci a familiei, deci a comunității, deci a lumii – tot așa, la momentul acela Z, pierdut în negura vremurilor, pierderea Inocenței, a Paradisului a început poate cu un „Iubitule, mi-e frig!” „Iubitule, nu mai vreau fructe, vreau friptură!” etc etc... Abia apoi unul dintre noi (prima secătură din istorie) trebuie să fi venit cu ideea genială: „Să părăsim pădurile! Să ne construim cetăți! Să ne organizăm!”...

„SÃ NE ORGANIZÃM!” – adică să renunțăm la Dragoste! Adică la Inocență...

Acum, în epoca modernă, tendința egalitarismului dintre sexe încearcă să șteargă cu totul din memoria colectivă pierderea Paradisului. Bărbatul nu mai are energia psihică și tăria morală de a mai menține, măcar la nivel de ritual, amintirea Paradisului...

Iată de ce urmașii noștri se vor întoarce poate în Paradis, dar nu datorită înțelepciunii noastre, a strămoșilor lor, ci dimpotrivă (contrariile se ating, cercul se închide), ca urmare a autodistrugerii la care ne va fi dus imbecilitatea noastră morală, a erei post-atomice, pe care depășind-o ascunși prin peșteri și alte coclauri, vor trăi din nou ceea ce cu toții am visat dintotdeauna și visăm încă și acum...

Așadar nu înmulțirea naturală, în păduri și peșteri ci cea din interiorul Cetății, al Politicii este blestemul care ne apasă pe umeri și care ne strânge tâmplele ca într-o menghină... Tatăl care îngenunchează în fața Politicii, cu capul plecat, întinzându-i propriul copil: „Iată, ți-l dăruiesc, fă ce vrei cu el” asta, doar asta e sursa mlaștinii morale în care ne zvârcolim. Nimic altceva. Toate celelalte decurg din această inconștiență...

Este firesc, în aceste condiții, ca Politica, cu toate armele pe care le deține (Familie, Școală, Biserică etc) să deturneze atenția Femeii de la Adevăratul Păcat (nașterea între zidurile Cetății) către un fals, imaginar păcat și anume contactul sexual absolut liber și necondiționat, după dorința INIMII, așa cum se producea el în Paradis... Pentru că ținta Politicii este Inima și Sufletul...

Nu înțeleg care sunt meritele speciei noastre în raport cu Natura. Care sunt meritele care să-i justifice existența, care să ne dea dreptul la perpetuare. Dacă eu, individ, supus Politicii, sunt dator ca pentru casă, îmbrăcăminte, hrană etc să plătesc cu forța mea de muncă, cu cea mai mare parte a energiilor psihice, cu libertatea mea spirituală, cu timpul pe care ar fi trebuit să-l acord meditației, cititului etc, să sacrific toate astea pentru „binele comunității” atunci vin și întreb: „Cu ce plătește ea, Comunitatea, Statul, Politica dreptul la existență pe care i-l acordă Natura?” Are Natura ceva de câștigat de pe urma acestui Spațiu Artificial pe care l-am creat, a acestei tumori maligne pe care o poartă în spinare și pe care o numim Civilizație?

Fiecare Platon cu platanul său...

Reperele noastre (care ne sunt implantate în minte încă din copilărie) sunt ambițioșii nu înțelepții. Este principalul motiv pentru care în loc să iubim facem copii și în loc să scriem publicăm...

Toate conceptele pe care filozofii antici și-au întemeiat teoriile privind Statul și viabilitatea lui în raport cu Natura sunt nule pentru simplul motiv că, așa cum avea să constate mai târziu Tolstoi, noțiunea de Organizare o exclude pe cea de Dragoste. Ei încă mai sperau la ceva ce astăzi nu se confirmă....

Aprilie 2009, vacanță de Paște. Un grup de adolescenți cutreieră munții. Unul dintre ei vrea să le facă o poză, se desprinde de grup, își caută poziția ideală dar, apropiindu-se de marginea prăpastiei alunecă, cade și se îneacă în cascada... Vălul Miresei (județul Cluj) . O astfel de moarte deschide noi perspective asupra frumuseții ideii de sinucidere. Să mori înecat în vălul miresei la care abia începusei să visezi...

„Prin bucurie frumusețea lumii ne intră în suflet.
Prin durere, ea ne intră în carne”
Fascinant la afirmația asta este că ea aparține unei femei.

23 aprilie 1616 – Shakespeare și Cervantes găsesc de cuviință să moară...

„Noul Sistem de a dirija intenția”, despre care vorbesc cazuiștii (citați de Pascal în Provinciale) nu este deloc nou. E mereu împrospătat...

Cineva povestește fascinat despre altcineva: „Era în el ceva neomenesc...” Dar în orice om există ceva neomenesc! Și criminalul și curva și poetul și profeții și gardienii și bucătăresele și copiii și mamele și îngerii și mecanicii de locomotivă, toți au în ei ceva „neomenesc”. Important este cum se declanșează și cum este administrat acel „neomenesc”. Cum dirijezi „neomenescul” din tine?

Ceea ce (cu neîndreptățită spaimă) numim „FOCUL IADULUI” de cele mai multe ori nu este decât arsura nemiloasă a Luminii asupra Ochiului care o uitase. (Pentru Nicetas viața nu este decât un accident al luminii...)

Dacă nu mai poți să rămâi copil, măcar copilozaur să devii...

- Cum ți-ai petrecut viața?
- Scremându-mă să-mi transform Indignarea în Compasiune...

Trebuie să ai curajul de a scuipa pe „pater”-ul tău. În felul lui Pascal...

Dacă te-ai întoarce în sălbăticie ai avea șansele pe care un porc domestic le-ar avea întorcându-se printre mistreți.

Dar dacă preferi viața de porc, n-ai decât să te bălăcești în noroi...

Trezit brusc în toiul nopții – senzația că port în cutia craniană nu o pastă ci o spumă...

O sămânță înghițită, digerată, eliminată, iar înghițită, iar digerată... iarăși și iarăși și iarăși... toată viața... Acum, 25 aprilie 2009 seara, simt că sunt din nou eliminat dintr-un anus viguros. Dacă de data asta nici o pasăre nu mă va mai ciuguli, probabil că voi prinde rădăcini. În sfârșit...

Nu există nici o poruncă divină „Suportă-ți aproapele”. Există doar „Iubește-ți aproapele”. E doar o chestiune de distanțe...

„Pluteam prin ceață ca un pește prin apă... Totuși mi-era frig ca unui om” (Elegie orientală – autor rus)

Þigara te ajută să localizezi mai bine durerea phoenixelor moarte pe care le porți în piept. Fumezi până când le dai foc...

„Ce straniu lucru, vremea...
Deodată, pe perete,
te vezi aievea numai
în ștersele portrete” (Ion Pillat)

Sunt rănit de Moarte ca de săgeata lui Cupid. Tânjim unul către celălalt, ne visăm, dar îmbrățișarea nu ne este încă îngăduită...

Sunt oameni (și mai ales femei) care își caută partener de viață din simplul motiv că nu pot suporta Lumina Divină. Își folosesc partenerul pe post de umbrelă de soare. Știu că Lumina există, că este Divină și cât se poate de eliberatoare și de mântuitoare... dar le e frică de Ea... (Focul Iadului) De aceea în Bardo Todol se spune răspicat că, după moarte, nu trebuie să ocolești lumina orbitoare, ci dimpotrivă, să intri drept în Ea! Și totuși, mulți și multe nici atunci nu se îndură...

Democrația nu este altceva decât instaurarea dictaturii Cantității asupa Calității. Și sunt atâția oameni de cea mai bună calitate care se fac că nu pricep asta...

„Ce vrei de fapt?” mă tot întreabă oamenii. Când eram mic mă întrebau direct. Acum, că sunt mare, la fel de des, dar mai mult din priviri. Și mă bucură nedumerirea asta. E poate semn că mă eliberez de dorințe. Dacă nu cumva acolo, în molozul lor, n-or fi la fel de contradictorii ca la început...

Să-ți păstorești sentimentele, să le hrănești, să le ghidezi prin păduri, pajiști, să le aperi de lupi, să le mulgi, să le împerechezi, să le cânți din fluier și din caval, să le mănânci...

Mă comport mereu ca și cum Copilăria ar trebui să se întoarcă în orice clipă. Conduita mea interioară are în permanență preocuparea asta: „Să nu vină cumva Copilăria și să te găsească nepregătit”. De aici poate și ineficiența mea socială cronică...

Căsătoria înseamnă edulcorarea amintirilor. Pe un om viu amintirile îl ard nu îl înduioșează...

„Eu niciodată n-am muncit
Noaptea nu dorm iar ziua casc
Poate-aș fi vrut să nu mă nasc
Dar nu mă plâng că n-am murit...” (Cincinat Pavelescu)

Cucullatus gymnopoda (Coate-goale)

Presupun că această viață ne oferă niște oportunități speciale care ne vor fi inaccesibile Dincolo. Sunt perfect conștient de asta. Dar nu mă duce deloc capul să înțeleg care ar fi ele. Știu doar că tot ce ține de Frumos și de Bine în această lume, vine de Dincolo. Răul, prin natura sa, are vederi înguste, interese imediate etc – nu poate veni de Dincolo. Binele nu luptă niciodată cu Răul, pentru că nu are de ce (are de partea sa Eternitatea, Universul întreg). Casa lui nu e aici. Aici sunt doar umbrele lui, miresmele lui (poate de aceea poeții seamănă atât de mult cu fantomele) Răul în schimb, ca să supraviețuiască, trebuie să dea TOT ce poate, AICI și ACUM! De aceea lupta nu se dă niciodată între Bine și Rău, ci între un rău mai mic (care este luat drept Bine) și un altul mai mare...

Copacii din jurul blocului meu, sădiți pe vremea când aveam doar patru ani, au devenit acum neobișnuit de mari. De la etajul patru unde stau, mă uit pe fereastră în sus la vârful teiului din față. Sunt anumite dimineți cu păsări de mai când totul pare pădure. Și când te gândești la smiorcăiala mea privind „cetatea”, „dezertarea din natură” etc...

Sunetul ei nazal-gutural, cel care seamănă cu un Mmmm... admirativ – numai că al ei avea o intonație interogativă. Urmat apoi de încă unul, de data asta cu un ton de confirmare. Cele două sunete redau de fapt un dialog:
- Ne-am înțeles?
- Bine.

Se înnecase iar el încerca să o resusciteze. O apăsa cu putere pe pieptul ud, iar și iar, cu lacrimi de dragoste și de deznădejede, iar și iar până, când palmele zdrobiră coastele și pătrunseră în cutia toracică cu un zgomot de carton sfâșiat...

Ceea ce m-a impresionat în mod special la mare, copil fiind, nu era atât marea în sine (splendoarea ei mi se părea cât se poate de firească). Ceea ce mă fascina erau adulții. Așa cum se plimbau ei, gravi sau veseli, gânditori sau gălăgioși, singuri sau în grupuri, PÃREAU CÃ ȘTIU TOTUL DESPRE EA. Și mi se păreau frumoși...

Mă plimb pe străzile acestei lumi ca un turist străin cu buzunarele pline de bani necunoscuți...

Nevoia de contact fizic, ADICÃ SENZORIAL, (vizual, tactil, auditiv, olfactiv, gustativ, sexual) – NU E DRAGOSTE! Aversiunea față de intimitatea partenerului NU E DRAGOSTE!!!
E doar o penibilă nevoie de posesiune.

Pascal este un înger fără îndoială, dar, pentru numele lui Dumnezeu, un înger EXCESIV DE CICÃLITOR. Când închid ochii și mi-l evoc, îmi apare purtând cioc de ciocănitoare...

Nu am nici un motiv să cred că Isus ar fi în alt Paradis decât în cel în care se află și Lao Tse și Osiris și Buda și Zarathustra și Mahomed și Socrate și Epictet și Rilke și Cioran și toți cei care au văzut, încă din timpul vieții, Paradisul. (Nu poți ajunge nicăieri fără ca în prealabil să localizezi exact destinația...)

Educația Familie-Școală spune: „Ascunde cuvintele urâte. Înghite-le! Transformă-le în ură! Căci ura este cea care mișcă lumea noastră”

Ceea ce a pățit Petru atunci când s-a îndoit că poate merge pe apă este exact ceea ce se întâmplă cu personajele din desenele animate care fac ultimii pași ai cursei deasupra prăpastiei și apoi cad în gol (Road runner și coiotul). Cât timp ești inconștient ești mântuit. Abia după ce îți vii „în fire” te prăbușești. De aceea toți cei care par „în toate mințile” sunt atât de siguri pe ei, echilibrați, ne dau sfaturi, ne educă, etc – pentru că ei toți, cu tot cu instituțiile lor, sunt prăbușiți pe fundul prăpastiei, nu mai au unde să cadă, sunt în echilibru... De aceea părintele urlă copilului: „Ce ai mă, ești INCONȘTIENT?”

Vedem cu mai mare ușurință deșertăciunea sexului opus pentru că față de același sex nu putem fi decât subiectivi. Și, așa cum se știe, privind din punct de vedere obiectiv, totul e fals. Scriitorul tinde să-și piardă identitatea sexuală tocmai pentru că e în stare să-și vadă și să-și recunoască propria deșertăciune...

Ai vrut să te pui ÎN VALOARE. Și în loc de asta te-ai pus într-un MARE R-A-H-A-T. (...și deșarta slavă a lumii)

„În scrisoarea în care deplângeai moartea filozofului Metronax...” (Lucillius 93)

Dacă ar dori cu adevărat să formeze caractere puternice, Școala ar înființa cursuri de sinucidere. Una dintre lecții ne-ar învăța cum să ne sinucidem fără ca trupul să ne fie vreodată găsit de semeni...

Orar:

Luni

Fizică
Algebră
Literatură
Sinucidere
Educație Fizică

Despre Moarte ar trebui să vorbim mai cu viață.

Nichita Stănescu: „Sunt un om viu și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin”
Terențiu: „Homo sum, humani nihil a me alienum puto” (Heautontimorumenos)
cine pe cine plagiază? o inimă poate plagia o alta?

Seneca îl tratează drept nebun pe Alexandru, condamnă războiul ca idee, îl tratează drept crimă instituțională, în schimb îl admiră pe Cato (și pe alții) pentru „vitejiile” lor. Nu poți lupta împotriva ideii de război dacă te lași fermecat de cazuri particulare. E o prostie, pentru că tocmai asemenea cazuri particulare „strălucite” întrețin putregaiul... Dar o minte care a mușcat din momeala Politicii nu mai ține la astfel de detalii

„Intenția lui era să pună ordine în deprinderi, nu în cuvinte, deci scria pentru spirit, nu pentru urechi...” (Seneca despre Fabianus)

Femeile sunt vameșii porților de intrare în această lume. Și tot la ele este secretul ieșirii...

Extrasenzorialul la Seneca este diluat, apoi cristalizat și închis în cutiuțe ermetice minuțios etichetate... Lăcomie în stadiu incipient. Mai târziu, filozofii care au stricat Filozofia au făcut-o tot din Lăcomie, din aceeași Lăcomie cu care politicienii au stricat ideea de Frăție. Iar cuvântul „filozofie” este folosit astăzi ca termen peiorativ („Lasă-mă cu filozofia asta” „Asta-i filozofie” etc) tocmai din pricina acestei Lăcomii. Seneca este unul din precursorii acestei Lăcomii (care a culminat cu Heidegger etc). Sistemele filozofice sunt creații ale Lăcomiei...

Meandru – râu în Asia Mică, care se varsă în el însuși...

Capacitatea omului de a lua asupra sa păcatul aproapelui. Copilul care roșește în locul mamei.

„Cine plămădește, din pâine cenușie ce se-ntărește,
Moartea copilului?”

„Seva se mișcă în smochin asemeni lui Dumnezeu prin lebădă”

„...liliacul spintecă cerul nopții, așa cum o fisură spintecă porțelanul ceștii... „

„Diferitele forme ale copilului care crește nu sunt decât umbre ale unei jivine fugărite prin noapte...”

„Animalele presimt și știu că nu ne simțim prea acasă în lumea asta tălmăcită...”
(und die findigen Tiere meken es schon, daß wir nicht sehr verläßlich zu Haus sind in der gedeuteten Welt)

„Firește, noi am crescut și uneori am fost siliți să ne maturizăm mai curând, pe jumătate din dragoste pentru cei neavând nici un merit decât acela că se făcuseră mari...”

„Să nu credeți că soarta-i mai mult decât condensarea copilăriei”

„Pasărea, ea, care prin obârșie întrezăreșze amândouă tărâmurile... ”

„Oh, cum ar zdrobi un înger sub tălpi, fără ură, Târgul Consolării mărginit de Biserică, de-a gata cumpărată, curățică și-nchisă și dezamăgită, ca un oficiu poștal duminica...”

Cum ar arăta o lume în care copiii ar fi educați având Elegiile duineze drept carte de căpătâi?

Vă întreb, strigoi parfumați, cine plămădește, din pâine cenușie ce se-ntărește, moartea copilului?
(Wer macht den Kindertod aus grauen Brod, das hart wird...)


Există pe deplin posibilitatea ca în istoria omenirii să fi existat cel puțin un individ care, în ciuda tuturor chinurilor imaginabile pe care le va fi îndurat, să nu exclame (nici măcar în intimitate, nu mai vorbesc în public) „Eli, Eli, lama sabahtani”...

Mai mult decât posibil, este foarte probabil ca acela să nu se fi arătat lumii niciodată, să nu fi simțit niciodată imboldul suburban de a „propovădui”, de a „educa”, de a „salva” și „mântui” gloata...

Nu ducem cu noi prin generații și nu propovăduim și nu „promovăm” decât acele „valori” care nu rabdă anonimatul...

Nu transmiți din generație în generație și nu faci literă de lege cuvintele unui profet care s-a îndoit de credința lui, decât din rațiuni propagandistice...

Acceptând admirația și adorația proștilor (chiar dacă o faci cu modestie, cu evlavie sau în vreun scop pe care îl consideri nobil) nu faci decât să-i scufunzi și mai adânc în propria lor Prostie...

Cretinizarea celebrităților provine din această supradoză de admirație libidinoasă pe care le-o administrează „publicul”, admirație pe care o acceptă adesea nu doar pentru că țin la celebritate ci chiar pentru că cred, în mod sincer, că pot schimba cu adevărat ceva în Bine la nivelul gloatei...

Noapte de mai, 2009: Tânjesc către Moarte, flirtez cu ea, îi fac curte, întunericul ei îmi mângâie tâmplele și îmi răcorește inima, dar, nereușind să iau în serios sinuciderea (ca metodă) mă plimb mecanic prin dormitor și observ, privind în direcția patului în care ar fi trebuit să dorm, că între experiența pe care o „trăiesc” în acest moment și moarte nu e, în fond, nici o diferență notabilă...

Avem poate datoria de a le asigura copiilor noștri existența fizică, dar în nici un caz pe cea spirituală... Sigur că Răul ar continua să curgă generații la rând în sângele urmașilor noștri, dar dacă ne vom limita la transmiterea Răului fizic și vom renunța la ravagiile psihice pe care le provocăm cu atâta abnegație și devotament copiilor, există o șansă ca Răul să fie, la un moment dat, înnăbușit...

... o privire limpede dar nu transparentă ...

„Iară glasul nu-ți este de oameni” (Eneida)

Oriunde te-ai întoarce printre ei nu găsești un colțișor unde intimitatea să nu-ți fie ciupită, înțepată, zgâriată, scrijelită de tot felul de caricaturi, sunete și duhori...

De câte ori, pe parcursul educației, ți se spune "Fii atent" ți se atrage atenția asupra lucrurilor concrete, omenești. Ca și cum ți s-ar spune: "Nu mai căsca ochii (inima) la Dumnezeu, uită-te aici, la mine, ce deștept, ce înțelept sunt și ce experiență formidabilă de viață am eu bă, tatăl tău bă, profesorul tău bă care-mi dau viața pentru tine bă..." Mai târziu înțelegi că totul ar fi trebuit să se petreacă invers...

Þi se va spune: „Nu ești pregătit pentru viață. Nu ai experiență”. Este aceeași logică potrivit căreia un plămân care n-a cunoscut fumul de țigară, nu e pregătit pentru viață, pentru că nu are „experiență”, o limbă care n-a gustat niciodată sexul opus nu e pregătită pentru viață, căci nu are „experiență” iar un copil care nu a pupat măcar o dată în viața lui un cur lăsat nu e încă pregătit pentru că, ați ghicit, nu are „experiență”. Domnilor....!

„Nu poți învia din morți decât din pământul țării tale” (Inocențiu Micu) Uluitor la ce contorsiuni penibile se poate preta o minte îndoctrinată. Creiere-arlechin...

Nu poți trăi mereu în picaj. Asta ar trebui să-mi intre în cap. Dar e prea frumos! Îmi place prea mult senzația, zborul... E un zbor în care nu acționezi – nici butoane, nici aripi, nimic – zborul non-acțiunii. Poate că ceva asemănător o fi simțit și Buda sub smochin...

Idei miotonice...

De câte ori, analizând o nenorocire care ți s-a întâmplat, o iei pe fir în sus – vei găsi o dorință...

Este motivul pentru care înțelepții din vechime insistă pe necesitatea DISPREÞUIRII oricărei forme de Faimă sau Glorie, insistență pe care noi o punem acum, cretinizați, pe seama unei presupuse modestii...

Un scriitor născut într-o țară anonimă, o țară avortată la marginea șanțului istoriei, o țară de ratați și de lichele, nu se poate pune în valoare decât scriind dumnezeiește despre sfințenia anonimatului, despre caracterul anonim al sfințeniei... este ceea ce a făcut (nu fără o destul de consistentă umbră de ipocrizie) Cioran...

Înțeleg de ce Moartea trebuie luată în serios, dar de ce și Viața?

Escuela de Vagabundos...

Întrebările lebedei...

Queen of Sheba: 1 Împărați 10, 1-13; Cronici 9, 1-12...

În mine începuseră să încolțească semințele spaimelor ei. Nu mai era nimic de făcut...

Copiii, dacă și-ar cunoaște drepturile, adevăratele drepturi - nu civile, ci divine - ar vomita pe toate torturile aniversare care li s-ar pune în față și pe toate falsele lor lumânărele...

Misiunea de căpătâi a Școlii și a Familiei este deturnarea atenției sufletului de copil dinspre Divin către Omenesc...

Sordidă clipa aceea în care femeia, cu o vorbă, cu o privire, cu un gest neașteptat, îți dă de știre că "te-a luat în primire", că ai trecut "testul" și că deci ai devenit proprietatea ei (adică "responsabilitatea" ei) Strâmbă și grețoasă judecată... pentru că nu este judecata ei proprie, ci rodul unei îndelungi și meticuloase manipulări instituționale, pe care Politica a perfecționat-o atât de bine de-a lungul vremurilor încât pare a ei, proprie... iar noi ne zbatem, strigăm, urlăm de durere și o blestemăm pe ea, pe biata femeie... Femeia nu te întreabă "unde ai fost?" "pe unde umbli?" etc pentru că ar interesa-o prea tare răspunsul sincer la aceste întrebări, ci pentru a-ți reaminti rolul instituțional pe care îl ai (?) față de trupul ei, adică față de asigurarea cu materie primă a fabricii de carne vie a Statului...

Totdeauna, în clipa aceea sordidă am fost perfect lucid. Am văzut cu ochii mei balele și tentaculele caracatiței (să mă ierte caracatițele) și am vomitat copios...

În clipa aceea sordidă ți se poruncește să treci de la legea divină la legea omenească. Aici, doar doar în acest punct, contează cu adevărat voința proprie...

(Un mousquetaire est brave
Un mousquetaire est courageux
Un mousquetaire est obéissant)

Dacă numim primele noastre iubiri "trecătoare", cum de nu le uităm niciodată? Cine trece și cine rămâne? E doar o chestiune de repere: ți-ai luat ca reper legea omenească - atunci legea divină ți se pare o umbră, o năzărire; și invers: ți-ai luat ca reper legea divină, atunci vezi legea omenească la adevărata ei valoare. Și surâzi. Zâmbiți vă rog!

"Ceea ce este bun tânjește să fie slobozit, însă lucrurile care sunt rele iubesc înlănțuirea și sclavia" (Hermes)

Perversitatea complotului Familie-Școală potrivit căruia în viață trebuie să ne găsim "drumul". Dacă iei la mărunțit ideea de drum (așa cum este ea concepută de complotul mai sus amintit) înțelegi că toate bornele lui kilometrice, toate indicatoarele, toate trecerile de pietoni și chiar asfaltul și benzinăriile nu sunt decât gunoaie și că cel mai mare Gunoi este chiar destinația finală care ți se propune: rămânerea și renașterea la infinit în această lume...

Aceste rânduri ar trebui să prezinte la atingere simptomele unui șarpe mătăsos.
Aha Hulu Hulu înseamnă în limba hawaiană "șiret păros".
Aș alăpta un pui de liliac.

Grețoasă această dezinvoltură cu care adulții își afișează sarcasmul lor clorotic pe post de luciditate...

Anticii acopereau doar ochii mortului (cu două monede) Noi îi acoperim chipul cu totul. Suportăm din ce în ce mai greu Adevărul... Ascundem sub covor tot ceea ce ne lezează libertatea de a rămâne buruieni umane...

Ascunde-mă undeva, într-un pod, de privirile acestea, de zgomotele acestea, de noroiul acesta, adu-mi mâncare o dată pe săptămână, hârtie de scris, o mitralieră... și pe tine...

Ai scormonit adânc în Natura lucrurilor, foarte adânc... dar, bătrâne, ai uitat să consolidezi malurile...

Abanosul pulpelor funebre...

Copilul privește norii și-și promite în gând că-i va atinge, atunci când va fi Mare... și nu greșeșete deloc...

Puteam să fim îngeri... Ai vrut să fii femeie... Ai vrut să-mi smulgi de sub picioare perna de aer care mă apăra de rana acestei lumi... Iubito, îmi este milă de spaimele dumitale...

"Grâu răsare peste sânge
Și fântânii-i vine-a plânge" (George Þărnea)

Diavolul este doar un înger. Îngerii pot fi la fel de numeroși ca stelele. Dar Dumnezeu este recipientul galaxiilor...

Nu luptă decât cel care se îndoiește de sine...

Hermes ne vorbește despre strămoșii săi. Ni-i prezintă. Ei se numesc Celius și Saturn...

Spre deosebire de cal, bicicleta nu cere de mâncare.

Dacă ești pe cal vântul care te bate din față nu te încetinește în măsura în care te-ar încetini pe bicicletă fiind. Dar nici vântul din spate nu te ajută pe cal așa cum te ajută pe bicicletă.

De căutat EGLOGELE LUI STOBAEUS.

Atât războiul cât și pacea, duc tot la ură. Și asta atâta timp cât ne vom îndârji să trăim "împreună".

Biserica nu este (și nici nu poate fi) "Casa" lui Dumnezeu. Este, în cel mai bun caz un fel de "cer" al oamenilor... care nu sunt în stare să-și găsească un drum propriu spre el... și, Doamne, sunt atât de mulți.caei care se înghesuie în... acest cer de piatră...

Zeul suprem a creat un Zeu inferior care a creat Lumea care a creat Politica... Nu înțeleg de ce în nici o teogonie nu apare acest zeu: Politica. La urma urmei e singurul care poate fi luat de guler...

Ciocănitoarele nu se dau cu capul de pereți, lupii nu-și smulg părul și nici dromader care să-și taie venele nu am văzut. Propensiunea pentru auto-vătămare nu provine din natură.. Omul ieșit din natură și închis în cetăți, omul scos de sub legile divine și legat de propriile lui legi, doar această ființă este capabilă să-și provoace singură suferință... și asta în primul rând prin intermediul semenilor

De cum încetezi să provoci suferință celor din jur, devii "misterios"...

Nu există act religios mai accesibil decât citirea unei cărți. Literatura este cea mai religioasă dintre arte (dacă prin religios înțelegem extrasenzorial) Ea nu folosește decât într-o măsură infimă simțurile. Ochiul nu trebuie decât să perceapă punctele negre de pe hârtie - asta e toată contribuția senzorialului. Nu există artă în care, în atât de puțină cantitate să încapă așa de multă calitate...

Mama îmi povestește o întâmplare din copilărie, apoi oftează: "Când erai mic mă iubeai mai mult!" Mă întreb ce s-a întâmplat între timp...

Este absolut evident că tot ceea ce e frumos în lumea simțurilor provine de Dincolo. Reflexii? Amintiri? Oricum nu vreau să am de-a face cu o lume care se hrănește cu resturi...

Aștept ceva, nu știu ce, ceva care să-mi ia tristețea asta care îmi stă pe obraz ca o lamă de cuțit. Nu mușcă, nu taie, nu zgârie. Doar așteaptă...

Nu are nici un sens să discuți teme filozofice decât cu femeile. Cheia e la ele. Să aduci viața, adică Divinul, aici, pe pământ și apoi să-l alăptezi, să-l înfășezi, să-l parfumezi, să-l apretezi, să-i cânți, să intri în posesia lui, să-l subordonezi sub cele mai diverse justificări imaginabile, să-i explici logica și preceptele tale, legile tale pe care le-ai aflat de la alții, să-i impui reguli, precepte și dogme, să te mândrești sau să te rușinezi cu dânsul, să-l lauzi pentru "realizări" și să-l pedepsești pentru "greșeli" - iată ceea ce, la limită, s-ar putea numi SUPRA -NATURAL.

- Sunteți un om inteligent?
- Nu întotdeauna...

Iubita mea îmi stinge lumina și apoi, mirată, mă întreabă: "Cum de citești pe întuneric?"

Mamele ar trebui hrănite cu laptele regurgitat de bebeluși...

Spiritul blajin dispare din jurul nostru. Cei care erau blajini - se poate citi în ochi asta - sunt acum speriați și încearcă să mimeze o agresivitate caraghioasă, care nu li se potrivește și care le umple inimile cu și mai multă fiere. Cum să-i ajuți? Cum să intervii? E oare suficient să aștepți?

Adevăratul resort care face să tresalte inima creștinului la contactul vizual cu imaginea lui Isus pe cruce este frica de Moarte și nu respectul față de sacrificiu. Această confuzie este cultivată și fructificată de Biserică în propriul său interes...

- Cum te descurci cu durerile de neimaginat, copile?
- Le trăiesc și pe acelea, căci și acelea sunt de trăit, nu de imaginat, părinte...

Adevăratul mobil al dorinței conștiente de a lăsa urmași este convingerea personală că nu există o lume de dincolo - ateismul absolut... Dorința conștientă de a avea copii, spre deosebire de instinctul de reproducere este o ditorsiune mentală indusă și cultivată de Politică....

Nașterea cu premeditare, în cadru instituționalizat, nașterea sub patronajul Politicii este dovada ignoranței materne și urmarea directă a amputării Bunului Simț primordial din sufletul mamei-fetiță și înlocuirea lui, prin educație, cu Bunul Simț social...

Leguma socială civilizată, dornică de confort sexual dar și de o lecuță de confort spiritual în același timp, își zice în mintea ei apretată: "Poate că există Dumnezeu, Paradis și toate celelalte, DAR DACÃ NU EXISTÃ? N-ar fi mai bine să-mi asigur nemurirea lăsând aici, în lumea asta, o rămășiță din mine? Un suflet care să-mi poarte numele? Dacă nu găsesc nici o fereastră Dincolo, măcar să mă pot uita prin ochii lui, la lumea asta, pe care o știu, la mlaștina asta călduță cu care atât de bine m-am obișnuit... Iar dacă, trăind, el va suferi chinurile pe care eu cu atâta măiestrie le-am evitat, ce-mi pasă mie? E treaba lui..."

Apărusem în vis încălțat cu mormintele părinților mei. În stânga tata și de-a dreapta mama... Eram înalt cam de 20 de metri și, ce-i drept, încălțările mele cu cruci la vârfuri mă cam strângeau, mă cam strângeau...

Și apoi ce să mai aștepți de la viața asta, când încă din primele clipe ești împușcat cu lapte în cerul gurii?

Privea zâmbind roiurile de galaxii ca pe niște păpădii...

"În Peru admirabil este ceea ce NU se întâmplă" (Mario Varga Llosa)

Blocurile - aceste testicule cubice din care așteptăm răbdători să fim ejaculați în cimitire...

A-ți trăi viața "cum o vrea Dumnezeu". Această expresie a căpătat o conotație peiorativă, sub atenta supraveghere a Politicii - care, evident, nu lasă absolut nimic la întâmplare...

La amiaza vieții toate sentimentele, toate impulsurile, toate convingerile par să se autoneutralizeze: vezi cu atâta claritate "the dark site of the moon", încât lumea întreagă nu-ți mai pare decât un biet bec...

Privilegiul de a striga "Doamne" - indiferent ce ar urma după această exclamație...

Linia orizontului se strânge în jurul meu ca un sfincter...

Contactul cu semenii nu e o necesitate ci o fatalitate...

Nu înțeleg cum Liiceanu, prin editura lui, își permite să scoată pe piață o carte cu scrierile lui Noica sub titlul "Carte de înțelepciune". Dacă Noica vroia titlul acesta oare nu și l-ar fi ales singur? (Și iarăși l-aș întreba pe maestru ce părere are despre evoluția discipolului său...)

Marea Ticăloșie a Politicii nu este aceea că proclamă superioritatea unui individ în raport cu aproapele său - asta e absolut normal, se întâmplă peste tot în natură - ci că pretinde cu nerușinare că liderul are ca scop bunăstarea generală a supușilor săi. Masculul Alfa nu-și amăgește supușii invitându-i să guste din hoit pentru ca apoi să îi sfâșie, ci îi pune la punct din capul locului: mai întâi eu și apoi voi - este o atitudine infinit mai "umană" decât în celălalt caz...

Imaginea luminoasă a părinților care se întipărește în mintea copilului - uneori pentru tot restul vieții, caracterul luminos al acestei imagini, razele ei, nu provin din frumusețea morală a părinților ci din curățenia privirii cu care copilul a înregistrat acea imagine - curățenie care apoi îi este nimicită prin educație...

20 iunie 2009. De câteva luni am ieșit din viața femeii iubite. Seara ies pe balcon, miros cerul și mă uit prin stele. Apoi mă întind în pat și am un început de vis erotic... încerc să-l resping cu o carte străveche pe care o deschid la întâmplare. Citesc: "... și trăgându-și sfârcurile sânilor, a tras șnurul fustei dezgolindu-și părțile intime. Apoi Întinderea Cerului Înalt s-a cutremurat și cele opt sute de miriade de zei au râs laolaltă..." (Kojiki, Cartea japoneză a lucrurilor vechi)

... "În timp ce inima mea s-a simțit întotdeauna de parcă ar zbura prin văzduh, acum picioarele mele nu mai pot să pășească. Au ajuns să aibă formă de vâslă" (Idem)

Toate contactele sexuale sunt incesturi...

Bicicletele pentru minotauri nu au nevoie nici de lanț, nici de șa și nici de ghidon... în schimb toate patru pedalele ar trebui prevăzute cu cupe...

„Iar al patrulea picior al ei, mândru la vedere, este cel care dogorește dincolo de spațiu” (Brhadaranyaka, Brahmana XIV)

Pe un panou de avertizare din Parcul Herăstrău, sub inscripția "NU CÃLCAÞI IARBA", cineva, probabil un adolescent, a adăugat "FUMAÞI-O!"

„Fidelitatea față de țară e sacră” (Constituția României, art...) Ar fi interesant de știut de ce Biserica nu s-a simțit niciodată obligată să dea un edict similar în favoarea lui Dumnezeu, și nu a țării: „Fidelitatea față de Dumnezeu este sacră”...

Dar un edict prin care Biserica să impună fidelitatea sufletului individual față de legea divină ar complica enorm lucrurile... Ar însemna ca Biserica să-și taie singură craca de sub picioare...

Pentru că această cracă e omenească, nu divină...

De căutat „Selva Morale e Spirituale” de Monteverdi...

Nu primul vot ci semnarea actului de căsătorie marchează în viața individului adevărata intrare în Politică...

Comportamentul prostesc al Annei Karenina din partea a II-a, capitolul 10. Ascultându-și inima, ea se dăruiește în cele din urmă iubitului ei - OK, dar imediat după aceea, DE FAÞÃ CU IUBITUL EI, are o criză de nervi în care izbucnește: „Acum totul s-a sfârșit... Fericirea? Care fericire?... Totul s-a sfârșit...” etc și adaugă la un moment dat, TOT DE FAÞÃ CU VRONSKI: „Doamne iartă-mă!” În fond cui se adresează Karenina cu acest „iartă-mă”: lui Dumnezeu sau Politicii și legii omenești care guvernează această lume?
„Rușinea care o copleșea pe Anna în fața DECÃDERII EI MORALE (!!!!!) îl cuprinse și pe dânsul” (adică pe Vronski) Toate suferințele pe care le punem pe seama dragostei, se datorează în fond respectului care încă de mici copii ni se induce față de instituțiile statului: în acest caz Căsătoria. Anna Karenina își cere iertare nu lui Dumnezeu ci fantoșei care i s-a plantat în suflet prin educație: Politicii – și legilor sale omenești în frunte cu Căsătoria. Misiunea Educației este de a extirpa din sufletul copilului orice urmă de divinitate și de a planta în loc molozul omenesc, care la maturitate - mai ales dacă sufletul nu este corect amputat - crează situații ca cea de față. Avem aici un caz cât se poate de clar de antagonism între Legea Divină (Dragostea) și Legea Omenească (Căsătoria) – din care reiese că cine nu e în stare să facă această alegere capitală ajunge în cele din urmă sub roțile trenului...

„Totul s-a sfârșit. Nu mai am nimic pe lume, decât pe tine. NU UITA ASTA!” spune ea mai departe adresându-se lui Vronski. Asta oare ce vrea să însemne? Este clar că orice șansă pentru Vronski (și pentru relația în sine) este anulată din start. Pentru că, dacă analizăm textual: dacă „Totul” s-a sfârșit pentru ea, atunci în locul acestui Tot a rămas un „Nimic”. Dar în subconștientul ei, al femeii îndrăgostite cu adevărat DAR CONTAMINATÃ CU VIERMELE POLITIC AL CÃSÃTORIEI - care reușește să-i întunece în asemenea măsură mintea încât ideile îi apar ca niște reflexii distorsionate ale unei oglinzi curbe - acest „Nimic” este chiar el, Vronski. Iubitul ei! De aici blocajul mental, sufletesc etc care în cele din urmă o duce la sinucidere... iar pe el la disperare

Dragostea instituționalizată, Căsătoria adică, „Dați Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu” nu înseamnă să accepți la nivel sufletesc legile omenești CI SÃ LE TOLEREZI în mod pasiv - exact în modul în care Statul se comportă față de sufletul individual (de natură divină): nu îl iubește ci îl tolerează...

Într-o zi vom întinde mâinile spre cer și vom vedea cu mirare membranele care ne-au crescut sub brațe, până la șolduri... Abia apoi ei ne vor răstigni pe pereții reci ai peșterilor și abia și mai apoi te voi săruta cu dinții pe gură...
Căci te iubesc, băi secătură....
Amin


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!