agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1949 .



la camera de gardă (1)
personale [ ]
(o dimineață)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [literesicifre ]

2010-10-27  |     | 



Trezirea de dimineață este una dintre cele mai grele încercări. Deși un miracol, lumina zilei ("... sfânta lumină a zilei de mâine, Doamne"), deschiderea ochilor și părăsirea oniricului este ea însăși o renaștere. Uneori lucrurile se inversează atât de drastic (am să povestesc aceasta cu alt prilej), încât lumina zilei devine atât de ireală, de îndepărtată, atât de incredibil de rarefiată, iar visul din care ai fost smuls devine o prezență mult mai acceptabilă, mai firească. Dar pentru asta trebuie să fii suficient de obosit, ceea ce nu-i o problemă. Ai crede că oboseala vine din muncă. Nimic mai greșit! Oboseala vine din deziluzionare, din pierderea acelei părți din imaginar numită speranță. Pentru că am avut o gardă de 24 de ore în care am muncit încontinuu (aproape), practicând o serie de manevre, dar din care am ieșit fericit. Senzația aceea de împlinire, oricât de superficială ar fi ea, este motorul ce pune omul în funcțiune.
Aș vrea să fiu sincer în ceea ce spun, astfel încât mărturisesc că munca în camera de garda este plină de nefericire, iar razele acelea ce le prinzi din când în când sunt doar oaze într-un deșert, uneori nici atât, ci doar o "fată morgana". Astfel încât mereu lupți între dezamăgire și reiluzionare. Pentru că, să fim serioși, fără un pic de iluzie omul nu ar avea nici un sens de-a trăi. N-ai sprijin, iar ceea ce vine din tine, credința ta poate fi contracarat de oricine, la orice oră. Orice este distructibil, absolut orice pe lumea asta, iar pentru lumea de dincolo sau orice altă lume nu există nicio dovadă palpabilă. Credința, indiferent de ce crezi sau cum, devine astfel un mod de iluzionare, un fel de-a construi ceva durabil, dar pe interior.
Bun, revenind... (tic verbal! Hmm!)
Trezirea mea devine astfel o luptă între deziluzia pe care o întâlnesc în mod acerb la tot pasul (în forma ei brută) și dorința de reiluzionare. Încerc să mă conving - totuși vecinul meu este bun, cel care nu mă salută decât dacă îl salut eu - poate nu mă vede, este obosit, neatent etc., cel care mă înjură pe zebră - poate l-a părăsit nevasta, luându-i copilul prin divorț, poate are fetița-n spital și o tratează de-o boală incurabilă și trebuie să muncească din greu pentru bani etc. etc. Sunt mulți deziluzionați pe care trebuie să-i încurajezi, să-i ajuți să-și recapete speranța. Zâmbești, saluți, te ferești, sari repede, încerci să nu vezi, ești curios uneori, bravezi, ești când leu, când iepure sfios. Ce să-i faci, și ei sunt oameni și au nevoie de ajutor... pentru că omul ete o balanță, iar în cel mai tăcut este cea mai profundă durere, dar acolo nu poți pătrunde decât pe fereastră. Înveți multe și de la oricine, iar de la cel care te înjură înveți să zâmbești, chiar să râzi. Dar toate cu o măsură! Propria măsură, căci nu ai alta la îndemână (măsura divină nu-ți stă în putere, deși o vrei, ești slab și nu-i reziști îndeajuns. Iubește-ți aproapele - pe cel care-l atingi, îl cunoști, îl simți. Dar pe câți poți cu adevărat să iubești?
Toate sentimentele acestea le simți la deschiderea ochilor. Lupta aceasta. Nu trebuie să fii medic, să fi terminat o facultate, uneori nici nu-ți trebuie carte pentru această luptă. Cel mai clar îmi amintesc de sentimentul acesta atunci când ne trezeam vara, când cânta cocoșul a treia oară, să prindem trenul personal ce făcea legătura între lumea cumva atemporală a bunicilor de la țară și mizeria psihică și fizică a orașului; atunci era o lume atât de fantastică, plină de intensitatea creației ce se lupta cu nefirescul reîntoarcerii în mundan (cumva asemuiesc aceasta cu nașterea).
Apoi, după travaliu, urmează durerile. Nu sunt dureri intense, vii, ci sâcâitoare, asemeni câinelui ce-ți roade pantofii, de-i găsești plini de bale și zâmbești când îi culegi - "aha, asta-i durerea de spate". Cu noroc scapi de ea cu câteva mișcări dibace, dar febra din mușchi abia așteaptă mișcarea pentru a elibera din pachetul acela împletit de fibre acidul lactic, ca un flămând ce abia gustă din aburi de supă că și începe să strige - "vreau sânge, energie, mișcare". Sunt patronul propriului meu trup și angajatul loial. Sunt durerea de mușchi a unei zile istovitoare și durerea de spate a unei irosiri în zadar. Și iar trebuie să începi: "Cred..."! Din nou lupta, mutată din planul obscur în lucid. Dar îți trebuie argumente solide pentru a lupta cu propriul tău Sine. Câtă diferență între un eu confuz, greu definibil și Sinele ce-ți cere mâncare, credință, iubire. Diferența dintre stâncă și apă. Până la urmă și stânca se crapă sub insistența valului. Închipuie-ți însă un val ce construiește fiorduri (ce bogăție). Dar firul de nisip este o stâncă ce-a fost erodată (cândva). Asta apropo de norocul tău, nenorocul altuia, sau de proverbul unde crește un munte se adâncește o mare.
(Deviez îngrozitor. Românul din mine (he, he!)!)

Durerile!
Apoi angoasa! Timpul! Cea mai îngrozitoare invenție! De mii de ori am constatat că nu există un timp. Nu unul obiectiv! Atunci am putea vorbi de timpuri (un timp subiectiv ce presupune plural), iar de aici deviezi ușor către muzică, armonie, viață, nu? Dar și la nivel individual timpul se împarte ("supra"subiectiv) în timp personal, timp mundan, timp de execuție a unei lucrări etc. Și există acest timp obiectiv, la care trebuie să te armonizezi. Recunosc, nu pot, tot timpul doresc mai mult (pentru A, B, C, nu contează, dar mai mult!). Și întârzii. Cea mai urâtă parte a acestui fapt este că treptat (și cu ajutorul celor din jur) această întârziere îți erodează încrederea în tine. Cel mai frumos aspect este acela că scapi de griji (temporar), evadând în tine (în timpul tău) și trăind totul după cum îți alegi. Dar aceasta până când cei din jur se simt datori să te taxeze, aducându-te cu picioarele pe pământ (mai degrabă sub pământ, zic eu!). Întârzii și observ fața tristă a vecinei de troleu cu muzica rock strigând ascuțit și apoi difuz în căști, cu două rânduri de cearcăne - ale iubirii și ale îngropării în muncă-uitare (aceeași luptă a trezirii), frustrările de mamă (vârstă medie) ținându-și copilul de mână, copil ce vrea tot timpul ceva (firesc), bătrânul cu privirea opacă și haina cu căptușeala discret peticită, un tânăr bărbat ce are obiceiul prostesc de-a nu crede în existența lui, tot timpul privind într-un ecran de pixeli ("ating, calculez, măsor, exist"; "lucrurile s-au schimbat în ziua de azi, mi-am făcut un prieten pe Facebook"), mirosul de trandafiri, apoi de mere coapte, scorțișoară, nucă de cocos, permanent, săpun, briantină, vopsele (ojă, rimel), transpirație, halene (de foame, de sete), sarea cu potasiul și ureea atât de pregnante, mai ales la oamenii obosiți de-a trăi. De exemplu simt neliniștea nervoasă a fetei din spate și mirosul de fier (oxizi), văd doi tineri și sărutul, iar în el simt chipul Ei (iubita mea, sărutul meu... tot ce-i străin devine întrucâtva al meu prin sita asta ce nu iartă nimic). Mă întreb oare dacă roșul meu este roșul ei, al lui, al lor, dacă bătrânul acela și cu mine vedem același lucru, aceeași formă, textură-n mișcare - vălul acesta al miresei poate fi extrem de înșelător. Deseori mă întreb dacă nu-l țesem noi mai degrabă prin cuvinte, gesturi, mimică, armonica respirației, într-un cuvânt prin dansul ce-l practicăm zi de zi. Pentru că îmbrăcăm zi de zi aceeași haină și ne-o tragem cu încăpățânare peste ochi, zicând "ăsta sunt și dansez pe muzica pe care tot eu o creez", uitând că prin această deviație a iluziei, deviem din credința ce ne mână în luptă.

Întârzii, dar câtă plăcere de-a fi.
Nu-i nimic, îmi zic, mă revanșez eu cumva!


(va urma)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!