poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1902 .



incongruențe (4.zgomotul)
personale [ ]
(fragmentarium)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [literesicifre ]

2010-12-10  |     | 



În timp ce câinii dorm pe capacele de canal lovite de rugină, nerăbdare și alte eroziuni înflorite în muchiile și în fenestrele prin care răsuflă moale, pufos aerul duhorii, pe partea cealaltă a pământului, pășind cu tălpile goale pe cerul câinilor, prin mâlul de jumătate de palmă ce clefăie printre degete, sub ploaia ce nu se mai sfârșește săpând riduri în piele, oamenii îngenunchează în fața aerului lătrat și a urletului și înjunghie, prin rănile deschise ieșind abur și sânge. Și toate acestea pătrund, dar nu prin retină, ci vibrând în coaja groasă a pământului, adânc prin fisurile tălpii. Albinele adulmecă pântecul rotund al gravidei la fel cum adulmecă în poiană nectarul din cupele dispersate de distanță și timp ale florilor. Și dansează rotund, scurt întretăind raze, zig-zaguri, vorbesc scuturând sacadat din umerii cu aripi... Mă simt bolnav, mâna mea se oprește, în cealaltă parte a sferei norii își scutură formele sub vânt, sacadând și mai mult artificialul gestului meu, umbra pășește pe ochii mei și, în sfârșit, pot să te privesc, încep să aud de cealaltă parte... ca un cântec... degetele, corzile... zgomotul, mâinile tale căutând pe interiorul sferei de carne tactil ieșirea. Te zăresc și-mi fuge gândul la soarele ce-ți străpunge șuvițele de păr (cât de departe sunt furtunile solare și cum se reflectă degetele acelea de plasmă în șuvițele tale). Aerul îmi pare strâns și, lent, albinele dansează tulburându-mi curgerea spumoasă a reflectării inversate, stânci întâlnesc oriunde, în obrajii, zâmbetul, palmele tale ce mângâie rotund, frunzele ce se îmbrâncesc copilăroase, păsările ce mângâie cu pântecul apele înalte, munții ca niște văpăi. Pe neașteptate mă întrebi de te mai plac la fel de mult. La fel de mult cu...? Mă încrunt, iar tu te superi. Părul tău are o mișcare circumvolută, când te întorci aș putea să jur că aud foșnetul grânelor crude. Adulmec, dar nu te ajung. Doar mirosul de câine ud al ierbii verzi amestecate cu iarba uscată, deasupra apele își schimbă vâltoarea și-apar câțiva nori pe sub soarele ce stă să moară, dincolo a ieșit soarele pieziș, îmi zic, peste graniță, cu sânge, pe alocuri ca niște cheaguri cotiledoanele placentare alături de mâinile îngerilor pătând ivoriul zorilor. Strâng cu emoție pământul ca și cum aș vrea să mă ridic, dar nu, tu te așezi, ești din nou fericită, ai văzut o lebădă aterizând pe ridurile fluide, peste pod trece un copil strigând, stâlcind puținele cuvinte și tatăl lui fluieră un cânt ce-ți pare cunoscut. Abia îndrăznesc să te ating cu palma tresărind căuș, spatele tău strălucește de căldura tuturor lucrurilor și-ți arunci zâmbetul peste umăr, încât nu pot să mă abțin, te prind, te răsucesc, ne tăvălim o secundă apoi țipi nu, nu, copilul!, de te întorc cu fața în sus și te sărut, uit, pântecul meu nefiresc de gol, fața nevăzută a lunii, freamătă în tine un zumzet de piciorușe, și-ți zâmbesc, pe interior se scutură salcâmii de floare, umbra prinde răcoare și începi să te grăbești, fugi, nu te pot prinde, sunt bătrân, schilod... Port multe morți fără nume în piept și în ochi și în suflu, îmi arăți că și tu ai șuvițe albe, le strâng printre degete, le prețuiesc în timp ce aud noroiul amestecat cu sânge uscându-se între degetele celui ce-și spală cu apă curată mâinile și-apoi și le scutură întinzându-se cu un oftat pe podeaua de pământ îndesat, punându-și mâna îndoită sub cap. Tu îți întinzi brațele, mă tragi și vrei să fugim, să te prind sau să nu, nici eu nu știu, dar tu... tu râzi. Și-n jurul tău nu mai sunt albine, iar păsările ce trec sunt tot mai puține, dar soarele rămâne împletit pe obrajii tăi, pe dinții și buzele ce încă sclipesc, sprâncenele ce joacă parcă ultima carte, și nu te pot ține, îmi scapi într-un soi aparte, de rămâne golul din brațe înfipt în mine. Și fug și uit și fugi și întunericul devine subțire.
Cum stăteai în brațele mele cuibărindu-te sub frunze pe creanga aceea groasă de salcie bătrână, îmi ziceai de nucii ce se vedeau pe culme că o să vrei și tu nuci crude când s-or face. Te întorc și îți mușc din obraji pistruii. Doar s-au copt până acum, zic. Chicotești.
Când ți-am făcut copilul... Mie? Nouă! Da, da, zâmbesc, când am făcut gălușca aceasta am fost fericit-nefericit și mi-a fost teamă și ardeam când intens, când abia pâlpâit, nu știam cum să-ți spun, nici acum nu știu dacă e bine să-ți spun. Taci și te încrunți, iar privirea ta e gheață spartă, ca un slin peste albastrul închis. Dar, continui eu să pășesc peste cărbuni, am să-ți spun. Mi-a fost frică să nu te pierd, eram atât de adânc amestecat cu tine încât nu mai deslușeam eu-tu, iar copilul ar fi fost ceva rupt. Țin mâna alunecând peste pântecul tău. Și el e tăcut, poate ascultă. Doamne, să nu mă înțeleagă greșit! Vă iubesc, adică te iubesc și sunt convins că și pe el..., dar ceva se va rupe, trebuie să recunoști, nu va mai fi nimic la fel, iubirea ta se va împărți, vor apărea nivele, știi tu, ca vecinii de la trei pe care-i placi, dar nu la fel ca pe cei de dedesubt, nu, nu, nu vreau să te necăjesc, vino la mine, hai nu mai plânge. Știi că nu vreau să plângi, îmi pare rău, dar așa simt, n-am cum să mă feresc. (Când începe să plângă fața ei capătă dezamăgirea pruncului, apoi se strâmbă marginile ochilor se încrețesc catifelat și încep lacrimile să curgă.) La fel cum de pe-acum sunt gelos pe moarte că o să mi te răpească, sau că o să mi te lase în urmă, nu știu ce vreau. Pe lumea cealaltă oricum suntem singuri, o să ne mai revedem oare, o să mă mai vrei, o să mă mai iubești, o să mai putem fi așa împreună, atât de profund amestecați. N-o să fii departe de mine rătăcind prin rai și prin iad, când pe sus, când pe jos... Iar el, pe el cui îl lăsăm – lui Dumnezeu? Da, toți suntem ai Lui și, știu, sunt egoist. Dar nu mă pot abține. Nu mai plânge.
Ești la spital pe pat. Mi-e frică de acest moment ca de ultima clipă. Te vor tăia pe burtă este pentru prima dată când lama pătrunde în tine și te țin ca o coajă de ou în jurul tău, tremur imperceptibil, zâmbesc ciudat, dar tu nu mă vezi, ții ochii închiși, știu că vrei să fiu liniștea ta, te adulmec și te țin. Strâns. Un cangur moare în același timp peste linii de sârmă, cu pântecul ușor pârjolit, arcuit printre firele acestea ce devin treptat fierbinți în contact cu pielea îmblănită ce sfârâie, plesnită în crăpături fine. Oare în marsupiul său se află un embrion închegat sau e de mult părăsit. Peste ocean, la câteva mii de mile distanță un satanist taie gâtul unei capre îngenuncheate, iar la sud un puști de șaptesprezece ani înjunghie la adăpostul nopții pe un bătrân pederast solid, până când acesta alunecă pe propriul lui sânge, cu mâinile străpunse, zgâriate de lamă, cu un horcăit. Către vest, răsucind brusc globul, lângă fereastra deschisă mama răstoarnă în apa clocotită racii eviscerați, încă vii într-o oală mare, afară copiii ei se joacă împreună cu tatăl și strigă cu o minge gonflabilă de plastic ce se răsucește sub cerul fără fire. În același oraș, dar în partea rezidențială, un bărbat cu ac la cravată, pe la vreo 40 de primăveri, se aruncă de pe un acoperiș înclinat. Peste un labirint de străzi mai departe, undeva într-un gang, o fată fără casă este violată. Iar tu, pe un cearșaf scrobit, îmi ții mâna lipită de tine, făcându-ți curaj. El mai zâcnește din picior pe interior, cred că doarme. În tine va intra o lamă să-l scoată înafară.
Tunelul este alb, cu podeaua căptușită de linoleul poros și pereții văruiți, peste tot se aude plângând ba un copil, ba altul, parcă se strigă. Mă învârt ca o căpușă în blana ce devine din ce în ce mai deasă, nu sunt leu, doar un reziduu, în mine nu crește nimic, aștept minunea să vină din tine și nu aud nimic, este dezinfectat totul în mine, ai vrea/aș vrea să fiu lângă tine, dar poate-i mai bine așa să văd sângele tău, să simt pielea ta, cuțitul, când sus, când jos, de-o parte și de alta a lui, mă visez când chirurgul privindu-te-n ochi, când un tată tremurând neliniștit, nu-i bine să știu că în tine este atâta sânge (aș urla opriți-l, faceți-i ceva, n-o mai lăsați să sângere atâta, doar de asta sunteți atâția aicea, aș strânge pumnii albi, dinții, vezi, nu-i bine). Lasă, o să stau aici măsurând la pas pereții, parcă aș dansa în ploaie câteodată mă surprind zâmbind, apoi mă răsucesc, aud un pocnet de ușă, nu-i nimic, doar asistenta ce se duce să caute, ce durează atât, ce poate să dureze atât, dar dispare prea repede umbra cu halat și iarăși mă încovrig ca un șarpe, mi-e frig, zic, dar ea nu-i aproape... Și-ncep să urc iarăși pereții, în sus, în jos, apoi împrejur, pipăi cu tălpile sfera cea mai profundă, dacă-oi muri oare acolo va fi altă sferă ce să mă țină. Ce prostii! Iarăși plânge un copil, iar părintele iese transpirat, ciufulit, aproape zâmbind, inima parcă-i bate aritmic cum pășește așa încâlcit. Sunt ghemul de păr din stomacul meu. Sunt varul întins ca un pod peste zid. Tunelul fată alt strigăt, iar tatăl se întoarce pe-o parte, zăpăcit în ușa întredeschisă. Poate ar trebui să întârzii un pic, să fug să iau niște flori, dar dacă îl pierd și nu-l văd, n-o să mă știe, o să strângă o străină de mână cu degetele lui zbârcite și mici, iar mâna aceea o să se smulgă iar el o să se simtă părăsit. Singur mor, știu, dar el de-abia vine, să nu-i stric iluzia asta fină de sferă din mine. Sub ape o balenă în chinurile facerii se luptă să țină departe rechinii ce se învârt excitați de sânge, în timp ce puiul se rupe treptat de pântecul ei cald, dinții sfâșie hălci de aripă, dar mama disperată reușește să scape doar cu răni adânci în grăsime pe spate și pe aripi în timp ce-și ferește dorsala și puiul, apare o moașă, apoi alta, iar balena extenuată se ridică ajutată la suprafață. Pe un vas de croazieră, la distanță, o orchestră interpretează o piesă de Bach, iar o coardă se rupe. Muzica nu încetează. Pescărușii în reflux coboară pe stânci. Puii își întind gâturile. Puf, tuleie și câteva pene alipite în cuib. Cerul e limpede. Aud zgomotul acela imperceptibil, îl știu, dar nu sunt sigur. Câțiva fluturi își sfâșie amețiți aripile lovindu-se de becuri de sticlă încinse. Drogul primordial, dragostea îmi umple fața, apoi adulmec, este plin de păr, plânge răgușit, pe cap are sânge încă, nu știu de unde să îl țin, plutesc în curent, pereții se dilată, tunelul se rotunjește sferic, pașii sunt moi ca de pisică, mă dau mai aproape, aa, aa, șșș, vino la mine, o, puiu tatii, o să fie bine, o să vezi, o să fie bine!

Apoi, după ce mă alungă, îngaim – „A. este bine?” Îngerii se strâng lângă mine.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!