sunt atât de săracă niarne
n-am nici o bogăție decât trecătorul
acesta de trup și nu pot să-i zidesc nici
o margine sau să-i înlocuiesc o ulucă putrezită
de intemperii dinlăuntru-mi mai mereu se revarsă
o nebunie invizibilă asemănătoare furtunilor
mă strivește și mă-nec cu propriul meu har
mai mult aer curat mi-ar trebui să-mi cotrobăie
existența până la măduvă nu are importanță
ce port în inimă niarne atâta timp cât nu se vede
perceptibil este doar pipăitul soartei și câțiva
pași întru întâmpinarea ei în rest visuri flămânde
niciodată săturate neputința tot mai mult
mi se sprijină pe acest trup și nu-i mai pot controla
ciudata stare îți spun niarne ridică-mă dacă poți
din starea mea du-mă-ntr-o stare de zbor
poate voi reuși să mă îndepărtez într-o depărtare
mai veche mă tot gândesc la ea niarne și nici
un răspuns nu s-a oprit încă la mine da s-ar putea
totuși să-mi durez o altă-nfățișare cu ea să mă arăt
numai ochiului care mă vede să-i adăst în insomnii
până când înțelegerea i-ar alerga spre tine
dulceațo minunato soartă-mi