în toată nebunia asta niarne
care aleargă în tropot ridicând în aer praful
ce cade umbră peste minte
reușesc doar să mai fac loc unor gânduri
domoale venite dintr-o tinerețe locuită de
un singur bărbat în rest germinez între atunci
și acum părerile lumii ca pe întrebări atârnate
la gâtul unei tristeți desuetă
aceeași lună mi se furișează prin prezent
stârnind memoria mareelor de la miezul nopții
când vorbele mi-acopereau în taină înțelesul vieții
ochiul îmi moare câte puțin trecând cu vederea
culorile ce se întind la marginea luminii
dibuind prin stinsul ei îmbrățișarea unei veșnicii
care mă-așteaptă dincolo de paravanul retinei
încerc să-l deschid violându-i revelația eternității
țesându-i un covor permeabil întâmplărilor
calc peste el cu tălpi asudate de noianul transparent
al mirărilor le pasc ca pe otava hrănitoare
a dobitoacelor dar știu că-i minciună imaginându-mi
că-n praful acesta mai scapără ochi hipnotizând
ca pe vremuri singurătatea sub frunzele pomilor
și tare mă mai doare când zăvoarele închid cursuri
de apă care vor să îmi spele țărmul

21 martie 2012