Mi-am cumpărat ochelari care detectează căldura corpului uman și permit vederea în întuneric. I-am văzut la niște soldați într-un joc de Playstation de-al lui fiu-meu și am zis că m-ar face mai deștept dacă i-aș avea și eu. Aiurea. M-au făcut mai trist. Mi-am amintit de ochelarii cu care vedeam filme cu tine, de mână, la ultimele spectacole nocturne ale cinematografului acela grecesc, acum exact zece ani. În nopțile astea de insomnie și visare cu ochii deschiși mă simt acum ca într-o filmotecă în care ți se rulează pe marele ecran, vrei nu vrei, toate amintirile. Uneori, la vreo reluare în care apari tu în prim plan, bronzată și râzând, plâng la fel cum plâng la scena peșterei din "Pacientul Englez". Mă uit în continuare, cu lumina stinsă, în dormitorul ăsta mai pustiu și înlăcrimat ca o văduvă, la filmele poveștii noastre. Uneori râd, alteori mă opresc din respirat pentru că mi se pare că aud pași la ușă. Pași mici, ca de vrabie. Ca ai tăi. Doar mi se pare. În nopțile în care îți voi simți căldura în vis îmi voi pune ochelarii ăștia scumpi și ridicoli, te voi lua de mână și te voi vedea la fel cum te vedeam la cinematograful grecesc: uluită și adevărată. Frumoasă și a mea.