poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 967 .



Un război incognito
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2016-05-22  |     | 



Cât de înfricoșătoare/ de necesară/ de insignifiantă este lumea văzută din interiorul unui tanc?
Și cum îți rezolvi problemele de claustrofobie și pe cele de conștiință când „trebuie” ca tu însuți să fii pilotul?
Un război dus în ascuns:
cine este învingătorul, cine celălalt?!
Blindatul ăstă trece peste păduri/ peste trupuri/ peste durere/ peste iubire și naștere/ chiar și peste ură și nimicnicie / peste așteptare/ și peste timp...
Gadina intră în sânge ca un virus. electrocutează. se amestecă în mormanul neviilor
Înlăuntru devii una cu fiara. nici nu-ți dai sema când „idealul” tău coincide perfect cu al adversarului
Aici,
singura conexiune cu exteriorul este orificiul groazei.
Aici, de fapt,
nu există exterior.
Aici,
toate sunt în burta monstrului.
Aici,
nici măcar nu mai ai nevoie să vezi/ să auzi/ să înțelegi.
Aici,
doar simți. instinctual. cum
te îndeși în tine până nu mai rămân(e) decât vidul,
voma dihaniei,
spaima ierbii,
dansul macabru al capului șarpelui,
împietrirea Dumnezeului în icoana de ceață...
Și totuși:
Trupul carbonizat se încăpățânează să fie/ să fie/ să fie...
Ieșită din văgăuna tancului, fata blondă dă la o parte moartea ca pe o șuviță rebelă
Spune cât de îndrăgostită și vie este. Nerăbdătoare și adevărată...
Oamenii cred în fantome. Cred în minuni.
Câmpia arsă e udată de ploaie.
Molozul palmelor ține cerul.

Câteodată spaima e atât de mare încât o transformăm în legendă:
Vorbim despre ea ca și când nu ar fi fost niciodată cu adevărat.
Þinem mai departe cerul și cântăm. Ne amintim:
Aici, cândva, bucuria unui copil înălțase zmeie.
În contrareplică, altcineva repeta(se) obsesiv: „războiul este viața însăși”
(Asta îl face, oare, mai puțin... nefiresc?!)
Și cât a mai rămas din omul de altădată când moartea a trecut prin el?!
Și cine îi mai este părinte/ cine frate/ cine prieten/ cine simplu cunoscut?!
Și cum o să mai moară... când va fi totuși să se întâmple??
Azi
vede/ aude/ înțelege/ simte/ ceea ce restul nici măcar nu bănuiește.
Ei îl cred pe jumătate nebun. El doar se roagă cu mâna care i-a mai rămas.

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!