Nu-i nimic îmi spun. Cel mai prețuit este întotdeauna, - în mintea noastră mică - cel care se desprinde, cel care pleacă, cel care ne înnebuneste în abc-ul simțurilor și ne lasă să-nvățăm singuri, că a iubi fără simțuri doare ca o răstignire și ca o renaștere.

Nu există nici un vinovat. Există doar lucruri care se decid fără noi în cel care rămâne și în cel care pleacă și drumul este lung - foarte lung - până la curcubeul din suflet
unde sforile de păpușă devin vizibile și te poți privi de la distanță cum intri iarăși magnetizat în fluxul și refluxul iubirii.

Doar până la curcubeul din suflet îți spui, când încă crezi că iubirea este un dialog cu tine -doar cu tine- pe care îl poți anula uneori, când l-ai descifrat.