Între nu știu și știu se mișcă omul care, dacă se apropie de nu știu cu cohorta sa de semnificații, se îndreaptă înspre prostia care pretinde că are propria dialectică și doctrină, ceea ce este o minciună, căci dialectica și doctrina au nevoie de adevăruri solide, iar adevărurile nu pot fi emise de prostie, ci de inteligența cercetătoare, analitică, superioară și vocațională.
Dacă omul se apropie de știu și de sensurile sale exponențiale, de anvergură, iluminând cunoașterea, mintea i se deschide în fața minții universului care îi dăruie eonii pe care mintea inteligentă îi procesează generând superioritatea în expansiune.
Fortuitul produce variabile în fiecare zi pe care consecvența intenționează să le preschimbe în constante pentru a le controla și a le insera în matricea ființială.
Când fortuitul se încarcă cu hazard apare riscul având ca față o schimbare exponențială cu funcții de punct nodal și ca revers posibilitatea de a pierde care poate lua forma unui eșec de proporții, însă reziliența are forța de a scoate pe om din genune și de a-l stabiliza în normalitate.
Fortuitul este eliminat prin programare, planificare și conștientizare, când omul își împarte ziua în intervale temporale și importantă e ponderea în aceste intervale a hobby-urilor, vocațiilor și distracțiilor.
Improvizația dă fortuitului forța experimentărilor, căci fortuitul are coeziune cu versatilitatea manifestând idiosincrazie la stabilitate, stagnare, vetust și consecvență și care încearcă să dea succesiune schimbărilor distrugând limitele trasate de stereotipii și obișnuințe.
Raționalul evită fortuitul pe care-l consideră subiectiv, neveridic și cu o doză mare de hazard și necunoscut și care s-a eliberat de principii, dogme, reguli și norme și invocă liberul-arbitru pentru a-și justifica acțiunile hazardate și riscante.
Când nu știi ce vei face mâine și asta din cauza fortuitului aplicat vieții, necunoscutul umple spațiile viitorului și cunoscutul este predispus la haosul debusolant, bulversant, echivoc, stârnind confuzia.
Angrenajul vieții ar merge între perfectibil și perfect, ar procesa beneficul și optimul dacă sistemul electro-energetic și psiho-cerebral și sufletesc al omului și-ar reduce entropia, disfuncționalitățile, desincronizările și discontinuitățile la 0.
Sistemul uman imită aproximativ, cu abateri și cu imperfecțiuni sistemul universului care gestionează procesele realităților pe care le omogenizează cu liantul cosmic pentru a nu fi disparate, eterogene și sfărâmate în corpusculii haosului.
Angrenajul vieții este imperfect, căci în el s-au inserat boala și suferința care-i dereglează mecanismele, așa că omul îl energizează cu combustibilul evoluției corelată cu o estetică sincretică.
Angrenajul uman ar fi jalnic, vulnerabil și neputincios dacă ar funcționa după mecanismele materialismului ce împuținează ființa, de aceea angrenajul uman se acordează la spiritualitate, spirit și sine și se folosește de conștiență pentru a se propulsa cu caroseria vieții și cu motorul alimentat de fluxurile energetice interioare.
Cu cât angrenajul uman este mai puternic, cu atât este mai fiabil, mai eficient și cu randament mai mare și dacă este impulsionat de maxim, angrenajul își integrează mecanismele plenitudinii și împinge viața înspre satisfacțiile care-i echilibrează, armonizează și energizează sistemul și configurațiile.
Eclectismul și diversitatea dau angrenajului vieții complexitate și prin procesarea energiei de către angrenaj, apare în viață dinamicitatea direct proporțională cu fecunditatea creațională și cu activitățile de natura vocațiilor.
Apatia, neurastenia, letargia și anemia înțepenesc angrenajul vieții în stagnarea îmbâcsită și vetustă, căci și-a consumat energia și ar fi util să fie alimentat cu un alt tip de energie furnizată de spiritul care se implică în conducerea angrenajului vieții.
Când angrenajul se defectează se prefigurează fatalitatea și falimentul vieții și în spatele lor se întrezărește nefiindul și referitor la el religia ne promite colonizarea non-fiindului cu nemurire.