Era pe vremea când terminasem şcoala cu brio şi am început să dau la lopată. Mă atrăgeau mai degrabă banii ieşiţi cu uşurinţă din pământ reavăn decât gologanii trudiţi în zeama creierului. Niscaiva forţă aveam eu prin mădulare, numai că eram cam neîndemânatic, drept pentru care trăgeam tot felul de ponoase sau mai bine zis ponoasele le trăgea fărtatul aista al meu care era desemnat să mă instruiască. Eram într-o echipă de muncitori la construirea unui institut şcolar modern, însă am început cu primul meu post de conducere, având şanse promiţătoare de a avansa. Conduceam o roabă amărâtă care avea cam tot atâta virtute cât aveam şi eu în a căra balast, borduri, sculele echipei, câte un bidon de bere ascuns pe sub lopeţi, pe scurt, tot ce se găsea pe şantier şi era de necesitate camaradului meu voinic cu vorbă dulce căruia îi zicea Florin dar care, spre disperarea mea, nu stătea o clipă să îşi tragă răsuflarea. Ei şi, prima mea descoperire a caracterului său senioresc a fost după numai o săptămână de lucru aprig. Începusem să simt deja oboseala muncii cu care nu eram obişnuit aşa că la o tură de descărcare a roabei am răsturnat o bordură de cinzeci de kile drept pe piciorul lui Florin, mai exact pe degetul cel mare. Mare şi înainte, încă şi mai mare după. Atât mi-a fost. Mi-au trecut prin cap toate sudălmile care se vor revărsa pe capul meu şi zilele de chin ce vor urma după această falnică vitejie, aşa cum se ponegreau şi se blestemau zi de zi unii pe alţii ceilalţi muncitori care lucrau împrejurul nostru. Florin, spre surpriza mea, deşi crispat şi înţepenit de suferinţă a şezut şi a tăcut cam un sfert de ceas, după care a binevoit să îmi adreseze şi mie trei vorbe înainte de a pleca să se bandajeze: „Data viitoare să fii mai atent!” Am crezut că glumeşte. Intuiam că îmi va pregăti pe ascuns o vorbă la şef şi o scădere de remuneraţie sau mai ştiu eu ce pacoste ca să o ţin minte. Însă zilele au trecut, iar evenimentul părea că se evapora fără nici o consecinţă. Doar Florin mai şchiopăta puţin cu piciorul drept, însă munca şi-a urmat cursul ei normal. Începusem să mă conving singur că lovitura nu a fost chiar atât de rea şi că Florin la urma urmei nu a avut un motiv prea puternic ca să se enerveze. Vorba lui continua să fie blândă şi instruirea pe care mi-o făcea - deosebit de atentă. Consecinţele, însă nu au întârziat să apară. După câteva zile transportam cu alţi 8 salahori spre cantină un frigider uriaş în poziţie orizontală, din cauze necunoscute mie chiar şi acum, acesta fiind orientat cu uşa în jos. Eu eram cel care ţinea de uşă, având sarcina cea mai uşoară, însă, trecând pragul unei camere nu am încăput odată cu frigiderul şi am rămas în urmă, dând drumul uşii care a căzut cu zgomot (nu glumesc) drept pe piciorul lui Florin. De această dată cel stâng. Tot de această dată am crezut şi că Florin în sfârşit se va trezi la realitate şi mă va ocărî în faţa întregii echipe, umplându-mi traista cu ceea ce merit. Dar Florin a tăcut şi de această dată, zâmbind numai amărât în timp ce scutura uşor piciorul de durere. Mare greşeală din partea lui Florin. Pe scurt, după alte câteva zile, având de montat o felie de gard metalic, Florin m-a lăsat pentru o clipă să îl ţin singur pentru a ridica nişte şuruburi de jos şi prin urmare l-am scăpat drept în capul său, împodobindu-i cu un nou accesoriu seria de cucuie. După acest ultim eveniment cu Florin (el a fost ulterior avansat şi a plecat cu dirigintele de şantier, iar de atunci i-am pierdut urma) am descoperit că visul meu în viaţă este să devin ca el. Adicătelea nu să mă căpătuiesc cu multe cucuie, dar să dobândesc acea atitudine divină a sa!