agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 172 .



Din amintiri
personale [ ]
Despre Crihana Veche

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [707x606 ]

2022-11-17  |     | 



Localitatea mea se află la sudul Moldovei, mărginită de culmile Prutului și de copaci tăioși și pitici. Înlesnită ca o poveste, nu e prea departe de oraș. La 3km de Cahul ia naștere și localitatea mea, așezată tăcut pe marginile drumului, ocrotită de mii de nuci priveghetori. Deodată cum ajungeam aici știam că sunt acasă. Lanurile de floarea-soarelui cuprindeau acel drum pietruit și plin de borți, așa în stil mai moldovenesc. Ce vedeam din primul pas era acel semn micuț și căptușit în dreapta, simbolizând intrarea în sat. Da, așa se numea el – Crihana Veche. Cu timpul, s-a mărit și la culmile sale apare și Crihana Nouă și Crihănița. Nu am mai fost pe plaiul natal de mult timp, dar și acum pot vedea acea stație zbârcită fix într-un colț, vopsită și chibzuită de mâinile baistrucilor satului. Tot la intrare era și bașnea, semănând mai mult cu un turn de metal, parcă din povești, fără uși, fără geamuri, adinioare îmi părea înfricoșător. De asemenea, văd și acea răscruce prăfuită, atât de frumos pictată, încât îmi răsuna credința vecinilor, iar câteodată chiar mă regăseam în acele ”ritualuri”.

În mare parte nu erau drumuri, mai mult ulițe înguste și nepavate, pământul tocmai mi se părea galben și se vedea pe el că trecuse prin multe. Nu departe de intrare era și locuința mea, mai ascunsă puțin, chiar în fundul uliței. Pe vremuri ne adunam aici și făceam ce ne trecea prin minte, să ne plictisim mai puțin. Ah, ce bine țin minte această străduță. Așa multe pietre priveau în afară, încât era nespus de ușor să cazi. Ba chiar, splendoarea lor ducea un avânt puternic când plecai prin ele, de parcă zburai și ajungeai până în vârful acelui salcâm rezemat sub gardul unui vecin. Tare îmi plăcea acel salcâm, căci vara frunzele sale ne erau bani și tichete, iar fructul cărnos, de un alb ceresc arăta delicios, nu că l-aș fi încercat vreodată. Tot aici pe uliță ne jucam în nisip, câteodată pe la casele fiecăruia, ori cu bicicletele ori stăteam ca babele de mai din deal – la un taifas bine meritat. Ba chiar, pe această stradă, am fost și arheolog, dar m-am prins doar cu niște pietre și ambalaj. Am fost și polițist, reglând traficul imens și abundent de biciclete, ba chiar și olimpic, luându-mă la întrecere și cu bicicletele, dar cu succes limitat. Vorbind de babe, și acum le văd, veneau câte una din vale cu scaunul personal, mai rar cu ceva de mâncat, dar se adunau toate în același loc – la poarta bunicii mele. Și uite, stăteau și ele, vorbeau, bârfeau, râdeau și plângeau toate într-un suflet până se stingea și soarele, se termina și mâncarea, care printre altele era în mare parte castraveți, roșii, brânză și un păhăruț de vin sau două, sau trei.. Era frumos, unde străbăteai , într-o poveste apoasă dădeai, încât spre deal mergeai tot așa, prin pietrele dragi și minunate, care îți erau singurul suport moral pe timp de ploaie. Tot aici, îmi amintesc bine acele case, care cu timpul și-au schimbat culoarea, poate chiar și fundamentul lor. Tot pe aici, era și o cărare care ducea spre loturile de pământ a oamenilor, pline de viță de vie sau porumb. Mergeam cu bicicleta, deși drumul nu era drept, dar dădea o viteză nemaipomenită, încât gustai toate muștile. Revenind la pietre, tot mergând dădeai în prăpastie și ajungeai la calea ferată, cu semnul de stop. Trecând, ajungeam la baltă și povești. Țin minte și eu, acel pământ păcătos dintre ape, ce credeam că-și va da drumul în orice moment. Ce terifiant!! Acele ape mai tulburate și împleoștite cu alge și stuf imens, ba chiar atât de imens, încât eu copil credeam că cel mai mare coșmar era acolo, deoarece părea o ascunzătoare perfectă, cu pământul ce-ți fugea de sub picioare, fiind de fapt doar stuful imens. Tot aici îmi aduc aminte de peisaje frumoase. Acea baltă străvezie, ba chiar verde, dar nespus de lucioasă, înverzită și ea peste ochi. Era un loc minunat de picnic și de pescuit. Am fost și eu să capturez peștișori de aur, pe care mai mult sau mai puțin i-am fi ținut într-un borcan până mureau sau îi prăjea cineva. Țin minte pământul nămolit de la malul baltei. Era o poveste groaznică, dar unii oameni apreciau asta. Am fost și la gurile Prutului, nu prea departe, unde valurile scânteiau și mâncau toate stâncile rezemate. Tatăl meu și ceilalți, se afundau adânc și căutau în toate borți racii aprinși, chiar dacă era periculos, dar era și delicios. La valea uliței, tot în baltă pășeai, dar era puțin mai neîngrijit, erau ca dintr-un vis, căci nici nu poate fi descrisă confuzia pe care mi-a lăsat-o. Parcă era uscat, parcă era apă, poate un hibrid între ele, dar acolo stătea tot gunoiul satului, bâcșit de pachete negre și ambalaj alb. Presupun că aici, toți sătenii își îngropau și mizeria și neliniștea sufletului, ba chiar și animalele răposate, ascunse tot prin pungi. Pe acest drum din vale pe la orele șase mai treceau și vacile. Vai, dar erau multe, de toate felurile și păreau nespus de groaznice – așa un animal imens și ciudățel pe atunci. Toți ne temeam de un Beatrice, o Violeta sau o Joana.

Desigur, nu era tot doar ulița mea, căci mergea satul cât mergea, înainte să ajungă în Manta. Aveam și școală, și o grădiniță și vreo 2-3 alimentare în zare. Era impresionant să mergi pe marginile drumului, căci erai acoperit de copaci și de casele altora. Era așa de bine, că nu uitai să admiri ce aveau și ceilalți săteni. Mai era și un teren de fotbal părăsit și dat vremii. Dar era frumos, căci aveau o construcție fabuloasă și minunată pentru mine, încât casele cu 2 etaje erau basm bine muls. Iar mai departe, desigur, trecea calea ferată și câte un tren prăpădit cu urletul ușor de auzit, acăpărat tot de ape și ape și tot mai multe ape. În sat avem și un club, adesea acolo mergeau petreceri, nu că le-aș fi apucat. Era o clădire înaltă de vreo 2 etaje, prăfuită de vopsea albă și un acoperiș cărămiziu, toate lipite într-un vis arhitectural. Tot aici de 13 ianuarie se dădea mare petrecere – Anul Nou. Veneau mulți, ba chiar și din alte sate și ne adunam toți într-un cerc să vedem spectacolul. Nu am pierdut nici un concert, eram mare fan, ca și toți ceilalți. Vai, erau caprele – înalte și greoaie ca un animal mitic, cu plete colorate, lente de toate felurile agățate de fața sa imensă, împletită în alb. Dansa cât mai dansa capra, nu doar una, căci erau vreo 2-3 frumușele din coșmar. Se dădeau cu capul la tine, te priveau de parcă-ți știau toată viața și iar mergea, și mergea, și se învârtea tot în același loc, sub inimile noastre. Mai târziu, apare și altă fiară. Doamne, ziceai că e casă de nebuni! De unde apare ursul ăsta brun și gigantic, tot încâlcit între lanțuri? Zbiera el și era mare acrobat, se întorcea și lovea tot, probabil aer mai rar și superior. Pe vremuri, mai des aerul îți era inamic. Și tot făcea și el din pas, mai dansa cât putea și așa se ținea serbarea toată ziua și jumate de noapte, căci cum apunea, nu scăpai de ele. Veneau pe la tine și le auzeai cât le auzeai. Mergeau și ele tot cu toba, tot cu dans pe la casele oamenilor. Veneau și la noi. Erau mai înalte decât poarta și stăteau acolo. Vai, îți murea sufletul, căci îți era frică, cel puțin mie. De obicei, ar fi trebuit să le deschizi poarta, dar dacă o făceai, atunci te costa și buzunarul. Ah, aș fi vrut să le mai văd odată, acele plete, acele fețe, căci acum le-aș admira mai mult, încât e doar o artă, e doar o tradiție moldovenească. Ultima dată le-am văzut la 15 ani și atunci tot erau oameni, dar mai puțini. Poate au uitat și ei, poate au ignorat, poate s-a desprins și sufletul satului. Tot pe atunci, ne duceam și cu uratul. Mergeam cu bunica pe toată partea noastră de sat. Ne îmbrobodeam cu tot ce aveam, puneam și machiaj și ne făceam urâți, probabil cu speranța de ai speria și a câștiga mai mult. A îmbătrânit și bunica și nu a mai putut merge. Se pare că pe atunci și toți ceilalți au îmbătrânit, căci strada era pustie an de an și casele tot mai goale. Mi-o amintesc pe bunica mea, cu pletele lungi și cărunte. Se vopsea și ea cu negru, zici că era un barbar sau un pirat și tot timpul avea aceeași urătură. Ba chiar și eu, eram entuziasmat, compunând urături pentru toți, dar cu timpul s-a dus și călăuza. S-au dus și oamenii și farmecul satului cu ei.

Acum apare trist și golicios. Acest sat prăpădit, îngrădit doar de ape e de parcă nu a fost. Pajiștele verzi și roadele minunate la care odată toți se adunau să le strângă și să le ducă acasă cu căruța sau cu motocicleta, iar apoi să se adune toți muncitorii la o masă în cinstea bogăției, au dispărut. Uram odată aceste trăiri a satului, dar acum îmi par minunate. Toate aceste ulițe pierdute îmi aduc nostalgie și toți oamenii de acolo îmi suflă a casă. Satul a fost și tot va rămâne o poveste, o mini pădure oglindită într-un lac. Deși mulți dintre noi au uitat de dragul plai din Crihana, probabil toți îi retrăim splendoarea, meditând asupra frumuseții sale. Desigur, satul meu are mii de povești, pe care le-am și uitat, dar sunt sigur că undeva în mine ele s-au stocat și tânjesc de a fi scoase la vedere. Probabil nu ar strica să mai văd odată casa și balta, și lanul de răsărită și povestea de vin.









.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!