toate indiciile conduc către aceeași concluzie:
universul a fost creat ca urmare a unei tentative de sinucidere eșuate;
nimicul, sătul de eternitate, a vrut să devină ceva.
și cum poate deveni un nimic ceva,
altfel decât prin moarte?
metodă mai simplă,
decât să înghiți un pumn de prafuri și să îți tai venele,
după care să adormi și să visezi că te naști,
nu se știa nici pe vremea aceea.
așa că și-a lăsat sângele să-i curgă.
și-a curs atât de mult, încât moartea
a devenit, și ea, parte a manifestării eterne.

căci nimic nu e așa cum se vede!

în acele clipe ale dezorientării sale,
atunci când nimicul încă se mai întreba "a fi sau a nu fi?",
în acel delir al propriilor căutări,
s-a născut, discret și nevăzută,
dintr-o pauză a respirațiilor facerilor,
iubirea!

și nimicul a simțit că este ceva
și că asta e bine.
și-a continuat să mai fie.

din rana-i deschisă, un strop de sânge,
i-a căzut și pe-aici.